o poveste obișnuită

coşmarul

povestea de astăzi face parte din ciclul o poveste obişnuită, iar muzica vine de la scorpions.

ion se trezi lac de sudoare, cu inima bătându-i nebuneşte, prinsă iar în chingile aceluiaşi coşmar care îl bântuia de o bună bucată de vreme şi în care se vedea pe sine zbătându-se, luptând cu o fiară nevăzută pentru viaţa lui, în vreme ce doi ochi verzi luceau pătimaş fixându-l locului.

se şterse cu o mână de sudoarea rece, îşi simţi barba aspră şi gâtul uscat şi ieşi din coliba lui mică trăgându-şi pantalonii în jurul şoldurilor. clipi uşor, lăsându-se în braţele întunericului care mai învăluia încă totul şi o porni apăsat spre fântână. zorii erau undeva pe aproape, îi simţea fără să vadă, nici nu prea era nevoie. curând, peste aerul deja uscat se va prelinge iarăşi soarele dogorind nemilos, ca un soi de smoală vie, lucitoare. îşi umplu o găleată mare cu apă, bău din ea cu nesaţ şi apoi turnă restul de apă pe el. mai umplu o găleată şi o răsturnă iarăşi pe trup, apoi se aşeză mai încolo, pe dalele reci, cu pantalonii uzi, lipiţi de coapse şi părul şiroind. închise ochii şi rosti în gând o rugăciune, singura pe care o ştia, aşa cum făcea maria de multe ori aplecată peste pătuţurile copiilor, cu trupul ei copt, de femeie simplă, pe care şi-l amintea cu precizia aceea pe care numai dorul nestins o poate da.

nici nu mai ştia cât timp trecuse de când o lăsase în poartă cu copiii agăţaţi de fuste şi cu mâna dusă la gură ca într-o mare spaimă, de parcă atunci când îl închinase, văzuse pe fruntea lui semnul unei mari nenorociri. nici nu mai ţinuse socoteala zilelor agăţate în ani, îi uitase aşa cum se uitase pe sine aici, printre şirurile de măslini ce se tot coceau şi de portocali ale căror flori albe îl mai uimeau încă.

anotimpurile veneau peste el, se rostogoleau, iar el se supunea lor, timpului, urmând aceeaşi rutină ca un lup captiv, fără scăpare, fără cale de întoarcere în lumea din care plecase.

zorii îşi desenau încă timid conturul pe cerul din spatele vilei de piatră, curând liniştea se va sparge, oamenii se vor trezi, vor umple golurile cu vocile lor, marta îşi va începe iarăşi războaiele ei nesfârşite cu oalele, lucrătorii vor împânzi dealurile plângându-se de căldură, freamătul inutil al aceloraşi gesturi de păpuşi cu sforile rupte se vor topi în soarele prea copt şi el.

ion ridică privirea adâncit în aceleaşi gânduri de totdeauna, pentru cei de acasă, amestecate, dureroase, nestinse. abia atunci o văzu înaintea lui, cu tălpile goale şi sânii abia prinşi în cămaşa lungă, ca şi cum l-ar fi aşteptat acolo de mult, foarte mult timp. se ridică neştiind prea bine ce să spună, ce să facă, dar ea îi puse o mână pe gură şi se lipi de el, de trupul lui ud, fierbinte, foşnitoare, căutându-l, trezindu-i toate simţurile, iar el o urmă ca şi cum viaţa lui ar fi depins de asta.

cu gesturi pe care le crezuse uitate, cu o foame prea mult timp înăbuşită, se năpusti peste ea sălbatic, acolo, pe dalele reci într-o încleştare de geamăt şi de eliberare, căutându-i trupul, dezvelindu-l, posedându-l nebuneşte, mai viu decât însăşi viaţa. femeia îl urmă cu fiecare secundă, i se dădea şi îl lua la rândul ei ca un răspuns firesc, singurul posibil, până când focul se stinse într-un geamăt lung.

abia atunci o recunoscu, după lucirile verzi ale ochilor şi după coama ei roşie, dar mai ales după râsul ei sfidător pe care îl simţi ca pe un bici şfichiuindu-l în vreme ce ea dispăru goală, înghiţită de umbre. în urma ei, cămaşa de noapte zăcea pe dale ruşinându-se de albul ei transparent.

– dona luisa!- inima i se opri pentru o clipă sau pentru totdeauna.

ion strânse cămaşa în pumn ca pe o batistă ce nu-i aparţinea. îşi legă iar pantalonii pe şolduri şi în timp ce gânduri noi îi creşteau în minte, o auzi pe marta intrând în bucătărie. acelaşi ritual al începutului de zi, cel în care el apărea în uşă şi femeia aceasta îi întindea cana mică, de tablă, în care turnase cafeaua şi pe care o însoţea cu vorbele ei mărunte, în dialect, la care el răspundea întotdeauna monosilabic. umbre de coşmar se amestecau cu realitatea unei noi zile în vreme ce soarele îşi potrivea zâmbetul în oglinda zilei. curând va trebui să urce pe terasă, acolo unde ea… nici nu ştia cine este ea de fapt. coşmarul abia începuse.

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

15 thoughts on “coşmarul

  1. Eu sunt un pic nedumerita…Ion s-a culcat cu Luisa?
    Ce cauta Luisa la el?
    Poate nu am inteles eu…am citit si ce era inainte…
    Revin! happy

  2. ah, ioane, ioane! te-a prins cosmarul in mrejele sale!
    iar pe mine -autorul- in intriga povestirii happy
    psi, plin de actiune aici! sper ca nu ne lasi s-asteptam prea mult continuarea winking

  3. şi o să mai fie, o să vezi, o să mai fie! big grin dar lasă că nici cu tine nu mi-e ruşine, te-am citit, pastilă de râs ce eşti!

  4. cita, să ştii că şi eu l-am lăsat pe al tău la dospit… pentru că scrii frumos şi mi-e drag şi îmi dai de gândit mereu. happy

  5. da, rata, aşa este, numai că petrele de-acum este oarecum în postura de nadină, aşa că rebreanu poate să stea liniştit 😆

  6. scorpio, recunosc, povestea, aşa cum a fost scrisă până acum este ca un puzzle ale cărui piese aproape că par să nu aibă legătură. destinele a patru oameni, legaţi de un omor… o să vezi. happy

  7. big grin altcersenin, dacă cuvintele vor veni, o să scriu această poveste. cum ştii, între început şi episoadele de acum a existat o pauză destul de lungă. încă nu ştiu cursul poveştii, doar personajele şi ceea ce am scris deja.

  8. Orice poveste există înainte de a fi scrisă happy Așteptăm să ne dezvălui continuarea atunci când inspirația ta o va crede de cuviință, cu cuvintele tale incredibil de frumoase.

  9. pfaaa, care narcisă, rata? 😆 cred că va trebui să îţi fac legătura cu maică-mea pentru un rezumat. aşa ar avea şi ea cu cine să povestească…

Comments are closed.