cuvinte din trecut (7)- poliţă de iubire

povestea de mai jos a fost scrisă în urmă cu câţiva ani şi nu a apărut până acum. este una dintre poveştile care sper că va ajunge şi în cărticica promisă şi vă mulţumesc de pe acum pentru răbdarea cu care o veţi citi.

mă gândesc uneori ca iubirea este, aşa cum spun asiguratorii, partea din daună suportată de asigurat. franşiza. de sută la sută. un risc neasigurabil pentru că poate fi provocat de orice pală de neîncredere, de orice tresărire de suflet, de orice cuvânt greşit rostit sau înţeles.

în iubire nu poţi să ştii niciodată când vine dauna, nu poţi să vezi maşina venind, nici furtuna rupând totul în cale, nici focul ce arde cu furie, deşi focul din inimă, cel care nu se vede niciodată, este mult mai puternic. nu s-a inventat încă o poliţă care să ne ferească de rănile provocate de noi înşine sau de celălalt. oare preţul prea mare e cauza? oare riscul prea mare să fie?

ştim doar că atunci când ne punem inimile pe tavă şi minţile în cui, nu există plasă de siguranţă şi nici o coardă de care să ne legăm zdravăn atunci când totul o ia la vale. şi ne asumăm astfel riscul acesta, acceptăm franşiza integrală, provocăm noi înşine cutremure care, dacă nu s-ar produce în adâncul sufletului ci pe pământ, ar convinge natura să fugă şi să îşi inventeze o altă planetă albastră.

m-am întrebat răsfoind amintiri sau ascultând poveştile oamenilor, dacă există semne care, descifrate corect, ne-ar putea apăra de sindromul de inimă ruptă. care ne-ar putea îndemna, în ultimul ceas, să fugim oriunde în lume, dar cu sufletul întreg. să ne iubim mai mult sufletul decât pe celălalt.

am văzut, repetat, aceeaşi poveste în viaţa unei femei, doar cu un el diferit. o poveste de violenţă şi umilire în care victima îşi iubea cu ardoare călăul. şi nici spitalizarea, nici rugăminţile celor apropiaţi n-o puteau convinge că drumul ei este greşit. sau că alegerile ei, atunci când el pleca, lăsând loc altui personaj, repetă aceaşi şablon distrugător.

am văzut un bărbat îngenuncheat de nepăsarea unei femei ce îşi amanetase frumuseţea în schimbul unui cont ce părea nelimitat. dar când bietul cont a fost cuprins de seisme şi cardul tot mai des respins la plată, omul s-a întors la vechea dacie, mâncată de rugină, motiv pentru care nici nu reuşise să o vândă. şi la vechii prieteni care, în bunătatea lor, îl primiseră înapoi în lumea lor, doar ca să îl umilească pentru îndrăzneala de a fi visat mai mult decât o bere pe terasă şi o femeie după care nu întorci capul cu jind pe stradă.

mi-am căutat printre vechile poveşti, puţine ce-i drept, una care să fie atinsă de nebunie. una singură, în care să fi avut curajul să aleg, o clipă măcar, calea cea lungă şi grea ce duce spre nicăieri. nu ştiu dacă am avut noroc sau mi-a lipsit curajul de a duce poveştile născute fără speranţă, până la capăt. nu ştiu dacă am fost înţeleaptă renunţând sau laşitatea mi s-a ascuns sub faldurile calde şi comode ale raţiunii.

dar pentru oamenii dragi mie, mi-ar place să pot inventa o poliţă de asigurare, ca să le fie ferite inimile de rană şi ochii de lacrimă.

stau în faţa paginii albe şi mă gândesc la termenii unui contract de asigurare: poliţă de iubire.

poate că poliţa aceasta ar trebui să fie ca un clopoţel ce sună alarma cu ore bune înainte de prima spaimă, de primul frig la inimă. sau o palmă bună peste ceafă atunci când ne înhămăm la o căruţă ce nu ne aparţine. pentru mine aş vrea să fie ca o lovitură peste genele întoarse, până la lacrimă, atunci când vanităţi nejustificate îmi dau târcoale. atunci când amân să îl sun, doar ca să îl aud. atunci când îmi spun că am obosit să îi zâmbesc, deşi o merită pe deplin. atunci când port pălăria unor visuri prea mari şi nu mai pot să văd împlinirile mărunte, dar atât de solide, ale anilor pe care i-am zidit împreună într-o singură poveste.

ştiu multe poveşti triste ce nu îmi aparţin. ochi frumoşi şi înlăcrimaţi de femei au însoţit cuvintele ce mi-au tulburat apele sufletului pentru multă vreme. adieri de singurătăţi amare, rostite de oameni apropiaţi, mi-au dat tresăriri de vinovăţie atunci când omul meu drag mi-a întors zâmbetul.

poate că asigurarea în iubire ar trebui să semene cu semnele de circulaţie. să ne înveţe sensul unic al drumului. să ne arate când ne îndreptăm spre porţi interzise. să ne descurce în sensul giratoriu, atunci când repetăm aceleaşi greşeli într-o nouă poveste.

povestea pe care o voi spune astăzi nu îmi aparţine. dar poveştile vin, te găsesc. şi se spun la ceas târziu, cu şoapte, cu tăceri peste care nu ai voie să aşterni intrebări.

-          îţi aminteşti casa cu magnolie, de pe strada aceasta?

aşa şi-a început matei confesiunea către mine, la una din şedinţele noastre de învârtit cafeaua.

matei este un personaj greu de ignorat. o apariţie solară, cu plete aproape blonde, mereu răvăşite şi un miros pregnant de tutun. un aer boem şi o umbră de surâs îl însoţesc mereu.

mult mai în vârstă decât mine, o vreme ne-am tot întâlnit ca să ne împrumutăm cărţi. şi să le povestim. apoi, aşa cum se întâmplă în viaţă, timpul nu ne-a mai adus împreună. şi pentru că nu avem prieteni comuni, astăzi nu mai ştiu nimic despre el. dar mi-au rămas poveştile pe care mi le spunea, îmi amintesc cum eram în preajma lui ca un pui de şcolar, burete absorbind frumosul pe care el il îl dăruia atât de uşor, firesc.

în casa cu magnolie de care m-a întrebat şi care astăzi nu mai este, a locuit o vreme chiar el. ştiam casa, pentru că ştiam magnolia pe care o pândeam să înflorească de când eram doar un copil, una dintre cele două magnolii ale oraşului nostru.

zilele lui se derulau lin, ca torsul unei pisici: câteva ore de predat, la şcoală şi multe ore petrecute cu pasiunile lui, cărţile şi pictura.

nu era un singuratic, dar prefera să stea în camera cu vedere spre grădină şi miros de vopsele. el şi gândurile lui. acolo era şi în ziua în care sabina i-a apărut în viaţă. trecea prin grădină, grădina îngrijită de el, ca şi cum fiecare floare o cunoştea.

a revăzut-o peste câteva zile. şi apoi iar. şi el pândind venirea ei.

întâmplările care îi aduc pe oameni împreună sunt multe. un film, o carte, un grup de prieteni, o căutare, o pasiune. pentru ei a fost o casă.

într-o zi el i-a ieşit în cale zâmbind. ea a răspuns cu un zâmbet. din puţine cuvinte a aflat că se numeşte sabina şi că mai fusese acolo în copilărie. că locuise acolo.

în altă zi el i-a arătat casa, aşa cum era acum, iar ea i-a povestit casa, aşa cum şi-o amintea, încăpere cu încăpere. plecarea şi dorul. zilele care nu se mai întorc. rădăcini de viaţă. frânturi de copilărie fără griji. bunicul ei.

curând sensul zilelor lui s-a schimbat. o aştepta. uneori o găsea şi pe ea aşteptându-l în grădină, deşi ştia că este acasă. pentru că, deşi nu îşi spuseseră asta, şi zilele ei se schimbaseră. îi aducea daruri mici. frunze găsite pe stradă, mere, nuci, flori strivite în palme şi ascunse în buzunarele sarafanului ei de şcoală. el punea ceaiul în ceşti şi privea cu coada ochiului cum aşeza pe masă comorile aduse.

se apropiau unul de celălalt încet şi cu teamă. ea pentru că era în pragul primelor iubiri, el pentru că ea era prea tânără pentru anii lui, prea mulţi pentru o astfel de iubire. pentru că uitase de fapt iubirea, nu-şi mai amintea sensul şi rostul ei. cum s-o înveţe pe ea ceea ce el uitase? nici el nu mai trăise aşa, în tăceri şi în umbrele unei case ce nu-i aparţinea, ca un musafir a cărui vizită se prelungea prea mult.

nu aveau trecut. nu aveau viitor. numai zilele acestea când ea venea la el, spre el. şi toate zilele lui, când se străduia, alerga pe străzi să fie acolo, să îl găsească, să nu fugă.

ar fi vrut să o ducă de mână pe stradă, să o arate oamenilor ca pe o comoară, să o ducă la cinematograf, să îi cumpere ingheţată. ar fi vrut să adune împreună mai mult decât clipele petrecute în atelierul lui, în grădină sau în gând. să facă piaţa împreună. să meargă în vizită la rude. să facă excursii pe dealuri, să îi cunoască colegele. dar amâna mereu să o întrebe.

nu ştia despre ea mai nimic. doar mirosul, zâmbetul, gustul, pielea ei aurie şi tânără.

şi plecările. mereu bruşte, ca o trezire din somn, ca o grăbire spre un loc interzis lui, inaccesibil.

aşa le-a fost şi despărţirea. ca o furtună venită de niciunde. ca o pedeapsă pentru că muşcaseră din mărul interzis.

casa ce îi unise urma să fie demolată. el trebuia să plece, să se mute în altă parte, nici nu ştia unde. ea se îmbrăca încet, pregătindu-se de plecare când a auzit cuvintele ca o sentinţă. şi-a aşezat cu gesturi cuminţi şalul în jurul umerilor mici şi, cu lacrimi abia simţite în glas, i-a spus ca o şoaptă:

-          am crezut că este casa ta!

voce de pasăre rănită. săgeţi în inimă. fugă. uşi trântite în grabă. el fugind după ea. şi ea nicăieri.

matei n-a mai văzut-o niciodată. a reuşit să-şi găsească altă locuinţă, dar şi-a petrecut zile şi ore în şir în preajma casei, aşteptând-o pe ea.

când excavatoarele au sfâşiat sufletul casei, bucăţi mari din inima lui s-au rupt. a înţeles prea târziu că o iubea. dar ea nu mai era acolo.

îl iubise pe el sau casa aceea?

dacă ar fi existat pentru ei o poliţă de iubire, i-ar fi salvat de lacrimă? ar fi fost ei fericiţi şi acum? până la adânci bătrâneţi? le-ar fi lăsat poliţa casa întreagă şi visurile împlinite?

poliţă de iubire: subsemnatul, având calitatea de îndrăgostit nebuneşte şi pe viaţă, declar că îmi asum de bună voie şi nesilit de nimeni toate daunele ce decurg din aceasta.

muzica de astăzi vine de la katie webster- never let me go iar cuvinte din trecut mai găsiţi şi la tibi, lotusull, dagatha, altcersenin, cita, vero, dictatura justiţiei