culori

alb… de marţi

te privesc cu mirarea copilului care am fost întotdeauna: ai albit şi parcă începi să semeni tot mai mult cu bunicul. aceleaşi mâini brăzdate de ani, aceeaşi frunte ninsă.  te-a nins tată şi ţi-e trupul mărunt, ca o spinare de pasăre în iarnă.

mi-ai spus să mă aşez lângă tine şi stăm amândoi, unul lângă celălalt, ca două picături ale aceluiaşi sânge. nu ne spunem nimic, mărunţelule, căci ce ar mai fi de spus? te privesc şi stau lângă tine. oare mă crezi dacă îţi spun că mi-e dor? văd curgând în venele tale toate amintirile copilăriei mele şi îmi amintesc, nu ştiu de ce, cum mă aruncai în sus… “până la cer, tată! până la cer!” şi hohotele de râs ascunse în ceaşca plină de cacao şi privirile pline de înţeles pe lângă prăjitura aburindă a mamei.

stau lângă tine şi un dor alb de tine mă înconjoară, tată. un dor ca de zăpadă.

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

8 thoughts on “alb… de marţi

  1. Ce frumos le mai spui, dragă Psi! Şi mi-ai adus aminte de aruncatul în sus şi de urarea: “(a)tâta mare băiatul!”… Dragii noştri părinţi…. Să ne trăiască şi să le fim alături cât mai mult!

  2. Psi, copil frumos, mi-ai rupt sufletul! Traiesc si eu cu teama cuibarita in suflet, constienta ca asa e datul sortii, dar dorind sa fie cat mai tarziu. Asa ca savurez lacom fiecare clipa petrecuta impreuna, macar la un telefon si plang deja de acum, cand tata ma suna sa ma intrebe cu atata duiosie: – Ce mai faci, ca nu ne-am auzit de cateva zile…”

Comments are closed.