poveşti de adormit pisica

gând pe o bordură

îţi aminteşti? inventaserăm amândoi, demult, un joc numai al nostru şi ne imaginam ca doi copii naivi că stăm undeva, într-unul din marile oraşe ale lumii, pe unul dintre marile bulevarde, aşezaţi pe o bordură. un joc inventat de tine, de fapt, dar atât de drag şi mie! şi o porneam aşa, imaginar prin lume, căutându-ne locul sub câte un felinar în lumina căruia nu ne spuneam nimic, ne ajungea doar bucuria de a fi acolo, de a împărţi timpul şi piatra.

dă-mi mâna, repede, astă seară vreau să te duc pe grafton street, am ochit deja un loc numai al nostru!” ori pe champs elysees, fifth avenue, valikonagi caddesi, ringstrasse, unter der linden, ginza bulevard, pe câte şi mai câte, neştiute şi îndepărtate străzi. iar eu veneam. lăsam totul în urma mea şi veneam, alergând toată într-un suflet. veneam.

în urma mea, laptele dădea în foc, păsările uitau să mai zboare, vecinii scandalizaţi îmi spărgeau uşa de la intrare încercând să potolească apele năvălitoare din baie, se pornea un potop de absenţă şi lumea mea cuminte, unde nu se întâmpla niciodată nimic, răbufnea ca un vulcan, ca o femeie înşelată, se întorcea pe toate părţile cerându-şi drepturile, urlându-mă şi urându-mă pentru accesul meu la libertate.

eu însă nu aveam ochi pentru nimic din toate acestea. te vedeam doar pe tine şi locul promis, bucata aceea de piatră pe care aveam să stau lângă tine o noapte, o zbatere, o clipă. nimic nu mai conta atunci, nimic nu avea preţ.

doar la întoarcere, cât mai păstram urme de zâmbet la tivul rochiei, începeam şi eu să pricep că uşa casei mele abia se mai ţine în fâşiile de leucoplast, că pereţii mei strănută şi-s prinşi de febră, că o mână nevăzută mi-a furat cuvintele din cărţi, le-a şters cu neruşinare. o vreme eram deci ocupată: lipeam leucoplast nou la uşă, cumpăram flori, văruiam pereţii cu aspirine albe, efervescente, rescriam cărţile aşa cum mi le aminteam, găteam munţi de mâncare pe care o aruncam apoi, inventam pretexte ca să stau în casă cât mai mult, plănuind de fapt o nouă evadare.

în scurtele pauze pe care mi le îngăduiam, ronţăind la ciocolata mea amăruie, îţi citeam gândurile, cele pe care mi le lăsai ascunse prin casă, în cele mai neaşteptate locuri. sub săpunul din baie găseam un răsărit de soare la capătul lumii, chipul unui copil îmi zâmbea din oala de supă, printre morcovi regăseam gustul cafelei tale de dimineaţă, umbrele, vântul, întâmplări aparent banale, chipuri şi gesturi de oameni, lacurile, nopţile şi peste tot se simţea căutarea: oriunde erai, în camera vecină, la mall sau pe un alt continent, tu căutai de fapt piatra perfectă, bordura aceea care avea să ne aducă din nou aproape, preţ de un cuvânt, preţ de un sărut negru şi dulce ca păcatul.

desigur că simţeam toate acestea, oh, cât de bine le simţeam!  şi tare mă temeam de oboseala care muşca din tine, mă prindea un frig ca de moarte atunci când ghiceam cum îţi prinde zâmbetul a ofilire, cum striga inima şi carnea pe tine, iar tu refuzai să le asculţi.

şi atunci mă înverşunam eu să tac. mă lăsam lovită de cuvintele tale care mă strigau, care mă chemau, care mă loveau cu muchiile lor tăioase, acceptam orice penitenţă, orice reproş, doar pentru ca tu să te opreşti, să îţi iei răgaz, să trăieşti timpul tău, nu şi al meu.

dorul de tine mă usca, grija îmi colora pleoapele cu albastru de metil, teama îmi sfâşia trupul până la os, dar mă obligam să tac. mă prindeam cu toată puterea de malurile prea moi ale zilelor, rugându-mă să rezist, să respir, să nu mă pierd, încă o clipă, încă, încă… şi auzeam somnul cum cădea peste tine, cum te spăla de zgură, cum te ostoia. zâmbeam.

apoi, pe când eu eram ajunsă la capătul puterilor în lupta mea cu tine, pentru tine, te auzeam venind cu râsul tău în cascade: “dă-mi mâna, repede, astă seară vreau să te duc….”

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

7 thoughts on “gând pe o bordură

  1. incearca sa se aseze, dar nu reusesc. niciodata nu le place. e prea aproape sau e prea departe. si se retrag apoi, ca sa vina iar. ca o plasa de pescar aruncata la nesfarsit, cu ochiuri prea largi ca sa tina apa. pasi adanci intr-o lume plina, luminata de umbre lungi despre care vorbim, dar pe care nu le cunoastem.

  2. Ce frumos povesteşti despre “jocul bordurii”, despre vizitarea imaginară a unor locuri minunate, alături de cel drag… Dar care dintre noi n-a stat măcar odată pe marginea unei borduri, “zburând” cu gândul spre zări îndepărtate?
    O poveste tare frumoasă, aşa cum ştii tu să ne dăruieşti, dragă Psi!
    Îţi doresc o zi minunată! happy

  3. Psi blandut, ai scris frumos si nostalgic si trist si cu dor…

    La propriu, stau des pe borduri. Sa zicem ca-mi permit luxul de a nu-mi pasa de ceea ce cred oamenii ce trec pe langa mine, privindu-ma cu uimire happy
    Ma asez si cuget. Imi amintesc. Imi doresc. Visez. Imi pun dorinte. Si privesc la curgerea lumii.
    Cele mai importante decizii ale vietii mele, le-am luat stand pe-o bordura happy

  4. Psi,
    primeste o lacrima de dor,de pe o alta bordura…

    iar lacrima ce mi-ai daruit-o tu,o voi pastra…

  5. stii cum scrii tu pisic? ca o boare calda, care te inconjoara, de mangaie, te rascoleste si intr-un tarziu te lasa diferit, mai bun, mai nostalgic, dar cu forte noi de a cuceri alta zi!

Comments are closed.