poveşti din labirint

nu-i nimic

merg pe străzi fără o ţintă anume, fără o destinaţie prestabilită, prin soarele curs pe asfalt ca o smoală îndelungă, aurie, lipicioasă şi ţin în braţe un imaginar coş de nuiele, aşa cum au precupeţele la piaţă, cele mari în care aşează ouă, pe care le vând gălăgioase ca şi cum ar peţi vreo mireasă pe care nu o mai vrea nimeni. în coş sunt gândurile mele: sălbatice, năvalnice, incandescente, tăioase, pline, line, cuminţi, un imens noian de gânduri mai vechi sau mai noi, mai potrivite sau nu.

le-am privit o noapte întreagă şi, neştiind prea bine ce să fac cu ele, dacă să le las ori să le duc, m-am trezit purtându-le după mine, iar acum recunosc că mă cam incomodează. la fiecare pas pe care îl fac, ele sar din coş, aproape de marginea lui, din care muşcă cu dinţi ascuţiţi, nehotărâte încă dacă să sară afară, să se elibereze, să se desprindă de mine ori să se întoarcă înapoi, în lumea lor veche, cea din mintea mea.

afară, în lumea prea mare şi necunoscută, gândurile pot fi uşor strivite de maşini, de oameni şi chiar de blocurile aliniate într-un straniu şi deloc estetic puzzle, reminiscenţă a unui orgoliu procustian. ba chiar există pericolul să moară de inaniţie ori să se înece în râurile care curg nevăzute: orgolii, invidii, răutăţi care se scurg neîntrerupt de pe acoperişurile cu ochi ale sufletelor pustii.

înăuntru, în coşul meu mirosind a crengi uscate, aproape elastice în împletirea lor, gândurile, ce au forma unor şuruburi, se lovesc unele de celelalte: cele de sticlă de cele de metal, cele de metal de cele de aţă, cele de aţă de cele de nisip. riscul de spargere, de rupere, de curgere, de sinterizare este în jurul lor ca o pâclă în miezul căreia ele se luptă, se înfiletează voluntar, cu încăpţânare de nit la un capăt, în vreme ce eu le privesc.

sunt un simplu spectator al gândurilor mele şuruburi. dar ştiu că în zbaterea lor, în evadare sau în luptă, în alegerea lor, ele nu mor de fapt niciodată, nici chiar atunci când eu însămi aud cioburile curgând, nici chiar atunci când de pe talpa piciorului alung ca pe o scamă impresia de metal jupuit. cumva, nu am aflat niciodată cum, ele par să se înşurubeze iarăşi în locul ştiut şi o luăm de la capăt în fiecare zi: ele ezitând în alegerile lor, eu zâmbindu-le cu drag.

cum vă spuneam, merg pe stradă cu gândurile mele ce au formă de şurub, amestecate într-un coş imaginar. coşul îmi pare greu, dar nu-i nimic. mi-s dragi gândurile mele.

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

8 thoughts on “nu-i nimic

  1. gandurile astea, daca s-ar putea opri uneori sa ne tragem respiratia, sa ne regasim linistea si sa ne bucuram de ce este, fara sa dorim nimic in plus…

  2. Nu stiu cum o fi sa-ti fie dragi gindurile, ca eu detest sa fiu ingindurat. Iar concluzia la care am ajuns este ca daca as scapa de serviciu, as scapa si de ginduri.
    Offf, gindind ca pina pe 15 august trebuie sa termin midterm reviews, imi vine sa dau cu cosul ala de pamint, sa-i sara nuielele pe pereti 😆

  3. Psi, am citit cu sufletul la gura si ingandurata fiind, asa ca de obicei. Am ajuns la ultimele randuri si mi-a venit sa intreb : si acum ? acum cum sunt gandurile ?
    happy
    Zic si eu asa : tot ceea ce curge urat ” de pe acoperişurile cu ochi ale sufletelor pustii ” lasa se se prelinga pe langa tine si nu prin tine. Asa, gandurile tale nu vor muri de inanitie ori inecate.

  4. Frumos mai scrii, dragă Psi! Mi-a plăcut cum ai zis despre gânduri că …au formă de şurub! Da, şi-aşa ce se mai înşurubează în minte, de nu mai scapi de ele! Şi meregem aşa, prin viaţă, cu “şuruburi” în cap, în suflet…Dar sunt ale noastre!
    Îţi doresc o săptămână minunată! happy

  5. era din melodia lu’ Guess Who. big grin nu-i nimic… sunt consolat de mic. si n-am inteles-o pe aia cu darul gandirii. thinking

Comments are closed.