despre oameni şi poveştile lor

amurgul zeilor

aş putea chiar să scriu astăzi despre grecia atinsă de amurg, despre tristeţea plajelor aproape goale, aşa cum le-am văzut cu o lună în urmă, dar nici acesta nu mi-a fost gândul atunci când am început să scriu acest post, ci unul mult mai aproape de suflet. amurgul zeilor…

nu va fi vorba nici despre povestea mea, cea începută în joacă, cu cei patru eroi pe care îi cunoaşteţi deja, pentru că astăzi vă invit să vorbim despre părinţii noştri.

ne naştem avându-i mereu aproape pe cei care sunt rădăcinile noastre, mama şi tata, cei care ne ajută să fim, să devenim noi înşine. deprindem de la ei mersul, vorbirea (mie asta încă îmi mai dă de furcă), primele noţiuni despre bine şi rău, despre omenie şi oameni, despre iubirea pe care ne-o poartă şi de care profităm nemăsurat.

ne înălţăm alături de ei şi ne cerem, cu fiecare centimetru, dreptul la independenţă, după ce vom fi fost legaţi de ei mult timp, dreptul la o viaţă a noastră din care uneori îi excludem, uneori îi păstrăm ca şi cum nu prea ştim ce să facem cu ei. şi chiar de li se albesc tâmplele şi se usucă de dorul nostru, noi continuăm să credem despre ei că sunt aceiaşi, cei din tinereţea lor. abia târziu, atunci când câte o boală le muşcă din carne şi din sânge, realizăm că nu sunt nemuritori şi că am uitat între timp să-i întrebăm ce mai fac, cum îşi umplu zilele şi absenţele noastre.

îi privim în primii noştri ani ca pe nişte zei: ei pot să ne aducă alinarea, să ne spună poveşti şi să atingă grinda cu mâna. ei sunt înalţi oricât de mică le este de fapt statura şi ştiu răspunsul la toate întrebările noastre.

îi privim în anii noştri maturi ca pe nişte copii. descoperim că nu ştiu totul şi că ştiu de fapt atât de puţin, că poveştile au fost scrise de alţii, că nici grinda nu este chiar aşa de sus şi mentalitatea lor este cam prăfuită.

ocupaţi cu vieţile noastre nu avem timp să înţelegem când s-au adunat atâtea medicamente pe noptieră şi ni se par tot mai nedrepte sentinţele diagnostic pe care le auzim în legătură cu ei.

pe drumul vieţii fiecăruia dintre noi există acele culmi pe care le urcăm în fiecare zi. la capăt de urcuş, pentru a merge mai departe, pe alte şi alte culmi, există o coborâre, o pauză, o respiraţie. numai amurgul este unul singur, o coborâre la capătul căreia nu mai există nimic.

vă invit astăzi să vă opriţi o clipă din ceea ce faceţi şi să daţi un telefon părinţilor voştri. sau să le faceţi o vizită. să-i întrebaţi ce mai fac şi să-i priviţi aşa cum sunt: oamenii care ne iubesc necondiţionat, cu miros de amurg la tâmple. zeii copilăriilor noastre.

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

17 thoughts on “amurgul zeilor

  1. imi e dor de tatal meu cu toata jucaria minuscula a fiintei mele minuscule. as vrea sa-l aud spunand: sunt, bine, sunt bine. si sa fie bine. dar nu mai e. si totusi, e. si o sa fie mereu acel adult zambitor care, indiferent cat de violent ar fi devenit, va ramane pentru mine “blandul meu tata”.

  2. Mda! Eu, pentru ca sunt si zeu si fiu de zeu, pot spune ca odata ajuns zeu, am inceput sa imi inteleg mai bine zeii, care (vai!), am constatat ca nu sunt zei, ci muritori.

  3. Mi-as dori sa pot gandi ca tine,vizavi de parintii nostrii…dar gandurile mele vor ramane nerostite.
    Si mi-as dori ca fiul meu sa gandeasca despre mine asa…

  4. am sunat acum cateva zile si m-a necajit. acum mistui suferinta pana mi-o trece si voi putea sa sun iar cu sufletul bucuros de a impartasi ceva frumos. sper ca batranetea ma va face inteleapta, buna si toleranta cu cei din jur…

  5. Din păcate, zeii copilărei mele nu mai sunt printre noi… de mult.
    Dar, deşi plecasem de ceva vreme de acasă, deşi locuiam în alt oraş, s-a nimerit să le fiu alături când amurgul fiecăruia dintre ei s-a preschimbat în noapte…
    Mi-aduc aminte că tata s-a stins în a treia noapte de Crăciun. Am stat, singură, lângă trupul lui fără viaţă, uitându-mă pe geam către blocul de vizavi, către o fereastră în care pâlpâiau beculeţele dintr-un brad; şi m-am gândit că, iată, cineva a aprins pentru tatăl meu o lumânare atât de frumoasă…

  6. lora, am stat si m-am gandit la ceea ce ai scris. este super adevarat ceea ce ai scris.
    eu am stat de curand alaturi de un om langa care simteam mereu durere. indiferent de moment, cat de intim sau cat de social ar fi fost, simteam o raceala in suflet, morbiditate, cinism. si am detectat, era o boala crunta, asociala, amorala, atipica. dar nu era decat boala. si nu era din familia mea spirituala. in cele din urma, alaturi de mine vor ramane doar oamenii cu inspiratia bunatatii si frumusete spirituala. mi-am amintit cum o fiinta draga mie a lipit creanga rupta a unui malin cu ceara de lumanare. si malinul s-a reparat. astfel de oameni, cu astfel de gesturi, sunt ca fluturii.

  7. si sunt familia mea spirituala, alaturi de care nu voi fi nicicand singur. nu urasc pe nimeni si nici inima nu imi e rece, nu vede morbidul si cinismul.
    ii multumesc Celui de Sus ca m-a aparat de rau facand raul insusi sa ma scoata din el.

  8. “suntem rezultatul relatiilor pe care le-am avut(ori ba!) cu parintii nostri în copilarie si-n adolescentza… ”
    nimic mai adevarat.

  9. eu nu am temeri sau intrebari in ceea ce priveste moartea. nu ma sperie, nu o consider nici “ultima finalitate”, nici pod, nici nimic. imi e gand strain de mine si atat, pe care-l reperez ca existent prin disparitia celor prabusiti in ea si neprezenti de acum. “ceea ce este in afara mea se numeste imaginatie.” si o modelez dupa propriile mele valori, sadite acolo in mod inobservabil de-a lungul scurtului meu timp. de aceea, cei disparuti pot fi inca la fel de prezenti ca si cei prezenti, ba uneori si mai prezenti decat chiar cei prezenti. iar cei prezenti pot trai intr-o bula ciudata a imaginatiei lor, transformand ceea ce este intr-un adevar confortabil si eliptic sau chiar in oniric. ca atunci cand iti e foame si in loc sa servesti un aliment pentru a-ti ostoi in mod normal foamea… te culci.

  10. Psi blandut, in sufletul meu s-a conturat o alta perspectiva.
    La un moment dat, primisem un mail si acolo scria ceva dragut ce suna aproximativ cam asa : ” unii copii cresc in burtica mamei lor, iar altii, cresc in inima acelora care-i iubesc ”
    Pentru ca intamplarile vietii mele s-au configurat in asa fel incat am ajuns in preajma unor copii ce desi au crescut intr-o burtica, au inflorit cu adevarat abia in niste inimi printre care si a a mea, iti spun cu mana pe inima ca atunci cand am sa ajung intr-un amurg si vreunul din acesti copii, ma va recunoaste pe strada si-mi va zambi, eu voi fi fericita happy
    Si ca o nota, nu ma simt vreo zeitate. Ci doar om.
    P.S. Iar daca ma va si suna vreunul din ei, pai probabil c-am sa topai si asta cu tot reumatismul si osteoporoza specifica varstei happy

  11. ba chiar pare ca suferi de o forma avansata de schizofrenia. si nu o spun pentru a rade de tine, ci pentru ca inteleg ca scrii de sub diverse nickuri si iti insusesti diverse identitati, toate cu amprenta omului nescolit sau grabit, in multiplele “preocupari” specifice…
    te rog mult, fa ceva pentru tine, lasa lucrurile astea sa moara, faci si iti faci numai rau.
    te rog.

  12. daca ma cunosti si chiar vrei sa-mi zici ceva, prezentandu-te onorabil cu numele adevarat, iti pot oricand furniza numarul meu de telefon.

  13. pisi, am oroare de curajul anonimilor. totul e balmajeala si tristete. asa ca voi sta “out of it”. nu doresc sa mai salvez suflete, e treaba Altcuiva.

Comments are closed.