despre oameni şi poveştile lor

veveriţa cu castană

zilele trecute am fost la manej.voiam să văd şi eu, cu ochii mei, celebra veveriţă cu castană. nu, veveriţa nu este aşa cum v-aţi putea imagina: un animăluţ cu o coadă stufoasă, ci este un căluţ năzdrăvan despre care se spune că sare peste coşmelie ca și cum aceasta ar fi un colac de pită uscată aruncat pe marginea drumului, pe care nici vrăbiile nu îl bagă în seamă. veverița, se mai spune, nu se teme de niciun hop și aleargă fericită toată ziua.

dimineața, când zorii cad în picaj peste lumea noastră, veverița, a cărei imagine, listată strâmb la imprimantă, este lipită frumos la intrare, soarbe tacticos o licoare parfumată, de culoarea chihlimbarului, de zici că stă la cafea. este răsfățul ei, încă din vremea când era doar un mânz fragil, atât de fragil încât nimeni nu îi dădea șanse de supraviețuire. apoi pornește fericită în galop, lăsând în urma ei un siaj  de ape învolburate, frunze risipite ca un cotcodăcit speriat în ogradă, un vârtej de petale, de flori mici, vineții, de liliac, ca o ninsoare caldă peste trupul ei arcuit.

cum vă spuneam, zilele trecute am fost la manej  ca să o văd pe veveriţă. purtam în buzunar o castană rămasă de la ultima noastră plimbare şi un ciorchine de liliac la tâmplă, ca semn de recunoaştere. la intrare m-am lovit însă de un mare hop: pe poarta închisă trona un lacăt mare cât un colac gata să pocnească, iar pe fotografia veveriţei cineva scrisese cu marker roz: “închis pe motiv de penurie!”

am privit prin gardul firav încercând să înţeleg decorul acesta trist: o coşmelie ce abia se ţinea şi pe care ar fi pus-o la pământ orice vârtej mai zdravăn de frunze ridicate de vânt şi în pustiul din jur numai păsările veneau în picaj cu ţipătul lor sinistru. corbi negri ridicându-se în aer şi coborând ameninţător spre pământ, imagini ale unei morţi listate cu picătura la imprimantă, drum în al cărui siaj se amestecau mirosuri de noapte eternă cu ultimele tresăriri ale zilei.

un gust amar mi s-a ridicat pe buze ca și cum aș fi băut o licoare otrăvită. și mi-am scuturat coama şi-am pornit să alerg fără nicio direcţie. în urma mea un nor de frunze mirosea a ziua de mâine.

v-am spus, nu-i aşa? veveriţa cu castană sunt eu… un căluţ.

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

15 thoughts on “veveriţa cu castană

  1. poneiul este o jucărie de langa care motanelul a plecat dezamăgit! Spera şi el o plimbare!

  2. Cami, ce poveste! happy
    Poneiul din imagine ar putea să crească şi pe un balcon, păscând o duzină de ghivece cu iarbă. Iar de alergat ar alerga pe imensitatea apartamentului. La dimensiunea lui ar fi tocmai bine! big grin

  3. Hopa, ti-ai facut vila! winking S-o stapinesti la fel de sanatoasa ca si pe apartamentul precedent.
    Sper ca “veverita” din imagine nu maninca bulbi de crini, de zambile si de alte bulbucate, ca veveritele mele, pe care le-as sparge, de-as avea o pusca 😆 Da’ si cind mi-oi lua…

  4. hopaaaaaaaa, casuta noua! s-o stapanesti sanatoasa, sper sa nu-mi prind urechile pana ma dumiresc cum se manevreaza. am ratat cuvintele de sambata, n-am fost pe faza cand le-ai afisat si am crezut ca s-a luat vacanta! poate gasesc pe undeva tema pentru luni… ca la ce spirit de observatie am in ultimul timp…ma mai invart vreo luna! happy
    frumoasa povestea calutului, we placut, pisic!

  5. o cafea trebuie sa fie neagra ca iadul, puternica ca moartea si dulce ca dragostea. umbrele inserarii se lungesc intepand prea tare orizontul. lacatul s-a deschis cu un zambet, iar iuresul bucuriei a facut ca norul de praf sa para o umbra. s-a asternut, lasand sa se vada ganduri cuprinse intr-o castana.

  6. Ce frumos !
    Avem si noi o familie de veverite, in nuc. Dimineata isi fac turele de alergat, pe sarmele de curent. Sunt asa dragute, mai ales cand fug cu cate un pui dupa gat! big grin
    Alberto numai intoarce plictisit capul dupa ele, sunt prea rapide, el e prea lenes 😆

  7. pisi, i hope that all people will see it as i’ve seen it today.
    God can take suffering away in lengths of time and space that we will never be able to comprehend.
    today the big battle of good and evil rose from my chest- and i do not speak out big words- and my inert and impotent body just watched how daimons and angels hurt each other with long spears made of light and shades of blue, and some amazing green, in a sordid and useless chivalry. God made His immanent being felt. weapons dropped, little watchers lost word, I could finally let myself stand and walk. He came by my side, mere human being, in the midst of my imminent loss. I called all people I ever hurt, all people I could even make suffer. The only way to not witness sole evil is forgiveness.
    Now I see.

  8. cred ca scrisul meu e cea mai intocmai oglinda a fiintei mele. cand ma fac om si nu mai sunt scris, devin mizerabil. sper ca, odata cu renuntarea, eliberarea si lumina… sa fiu tot numai scris.

Comments are closed.