poveşti din labirint

inima nu este vacantă

port pe inimă un semn ca o literă stacojie.

atunci când vine iarna cu gerurile ei mari şi se dantelează uşa cu gheaţă, semnul meu devine alb, tot mai alb, ca o filă de carte pe care încă nu s-au scris poveştile. îl învelesc atunci cu privirea ca şi cum l-aş putea încălzi astfel şi între noi stă nescrisă o taină adâncă.

atunci când vine vremea florilor şi a alergatului prin parcurile nesfârşite ale zilelor, semnul meu miroase el însuşi a floare de iasomie şi îl simt conturându-se în roşu incandescent şi fragil, asemeni unui mac răsărit de niciunde şi numai miezul îi rămâne alb. atunci, în zilele transformării sale, am convenit amândoi să nu îl privesc. un soi de pudoare, o discreţie a culorii îl face, cred, să se teamă că nu l-aş mai iubi cât este impur şi indecis în nuanţă, amestec neterminat, pendulând între cele două, cu o sensibilitate acută la lumină.

în zilele acelea doar îl simt în bătaia vântului şi îl recunosc rezonând emotiv la fiecare culoare. ne plac culorile amândurora pentru că ne spun poveşti şi pentru că au amintiri. un trecut înşurubat în jurul culorii violet ne aminteşte de prima iubire şi fumul ei dulceag. şi când pe tabloul zilei răsare o eşarfă de această culoare, ca o floare desfăcută în petale, semnul meu cântă. un amestec şoptit de sunete vine dinspre el şi atunci, dacă îl privesc cu coada ochiului, îl pot vedea roşu intens, roşu complet, aproape sclipind. cântecul nu este nici vesel şi nici trist şi îl ascult de fiecare dată ca şi cum nu l-aş fi auzit, ca şi cum nu l-aş fi cântat eu însămi în zilele când, răţuşcă neagră şi mică fiind, priveam lebedele aşa cum priveşti imposibilul, neatinsul, iar între ele pe el, omul care le învăţase să plutească lin, neatinse de urâţenia lumii. nu, lebădă nu am fost niciodată, dar este bine aşa. nu ştiu să plutesc graţios pe marile lacuri, dar am învăţat să iubesc frumosul cu toată fiinţa. şi binele.

culoarea care îi place semnului meu până la lacrimă, până la sete, este verdele. ne-am îndrăgostit amândoi, într-o zi de vară, de culoarea unori ochi, singurii care puteau să vadă şi să atingă cu lumina lor semnul, fără ca acesta să se estompeze, să dispară. ba chiar, sub atingerea lor caldă, moale, semnul se făcea tot mai alb, un alb pur, ivoriu, prin care se vedeau treceri de ape năvalnice, viaţa. de atunci, când eşarfa zilei este ca o frunză purificând aerul, oricât de soare ar fi şi oricâte ploi de rugină s-ar aduna în ferestre, oricât de greu ar fi gerul, semnul meu este alb, mai alb şi cântă. nu este un cântec vesel şi nici trist, dar este parcă mereu altul de fiecare dată şi uneori mă tem că nu îl mai aud.

este luni dimineaţă şi porţile unei noi săptămâni se deschid. port pe suflet un semn de liliac şi bujor pentru ultimele zile ale lui mai. rochia mea lungă este verde sau este violet şi are undeva, pe tiv sau pe guler (nu vreau să-ţi spun) o pată, poate roşie, poate albă, un semn.

şi-ţi mai spun, încă o dată: inima mea nu este vacantă; nu mă mai lăsa să te aştept.

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

6 thoughts on “inima nu este vacantă

  1. iti sta tare bine cu atatea culori simboluri pentru stari sufletesti sau anotimpuri. se pare ca esti echipata cu tot ce trebuie unui inceput bun de saptamana. numai bine, pisic plin de metafore!

  2. am trecut sa vad ce mai e nou pe aici, imi era dor sa te citesc.
    recunosc ca am cam lipsit cateva zile, dar am fost plecata cu niscai treburi.
    un buchet de pupici de la mine in mii de culori si o saptamana faina sa ai happy

  3. Draga mea, imi place lumea cuvintelor tale!
    Eu nu am pretentii de scriitoare, nu am visarea ta lingvistica, insa provocarea tematica mi-a readus in minte o bucatica de viata si cum mie imi plac povestile adevarate… mi-am pus in cuvinte amintirile ultimei vacante fericite pe care am petrecut-o … si a fost candva, deja de mult!
    E vorba chiar despre o vacanta, o vacanta in care inima mea a trait fericirea deplina!
    Cu drag voi mai incerca sa intru in jocul vostru literar aducand prozaic vorba despre realitatea pe care o dezvolt de frica sa nu ma cuprinda definitiv imaginarul care ma duce departe de lume ori de cate ori ma las!
    O saptamana frumoasa

  4. Ce frumos ai scris, dragă Psi! Iar în final, descrierea rochiei verzi m-a dus cu gândul la “Primăvara” lui Botticelli.
    Nu e bine ca inima să fie lăsată vreodată…”vacantă”! Ea trebuie să fie veşnic plină de ….iubire!
    O seară cât mai frumoasă! happy

Comments are closed.