despre oameni şi poveştile lor

de-ajuns

e de-ajuns uneori să priveşti în adânc, acolo unde se nasc gândurile şi sentimentele, cele pe care le ştii, dar nu le spui, acoperindu-le pe toate cu un soi de pudoare amestecată cu tandreţe.

e de-ajuns uneori să chemi şoapta sufletului şi ea îţi va aduce din tine însuţi răspunsul ca o chemare la ziua de mâine, ca o atingere a îngerului pe care îl porţi în tine, uneori negându-l.

e de-ajuns să accepţi cu întreaga fiinţă că viaţa poate fi un delir al tuturor simţurilor şi doar ele sunt cele care compun, prin procesări aparte, realitatea noastră, toate aceste suprapuneri şi intersecţii de imagini, de senzaţii, de culori ce trec emergent prin noi, cu viteză sau foarte încet. iar noi ştim doar ceea ce rămâne în urma lor, palide umbre ale marilor cunoaşteri.

este de-ajuns uneori să întinzi mâna şi să ceri clar şi răspicat vieţii. în desaga ei vei găsi întotdeauna şi anafură şi zeamă de cucută şi chiar dacă ele se ating, nu te vor răni dacă nu vrei, există întotdeauna antidot şi plasture pentru orice fericire şi nefericire.

şi dacă totuşi crezi că te afli în miezul marilor cascade ale vieţii, cele care te vor înghiţi, cele care nu te lasă să vezi soarele, închide ochii pentru o clipă şi întoarce-te în tine, acolo unde ai lăsat uitării, sub un clopot de sticlă, o floare. poate că este un ghiocel, o lăcrămioară sau o viorea, poate că în petalele ei este o taină pe care nu o cunoşti încă, un vis pe care nu l-ai visat ori un sărut pe care nu l-ai gustat, dar toate vor fi  cândva, la timpul lor; întâmplări cu miez de lumină te aşteaptă să le trăieşti, îţi curg repezi prin vene, sunt calea ta, destinaţie scrisă în liniile palmei tale stângi.

apele căzătoare sunt doar un răgaz dincolo de care şi sufletul şi zâmbetul au consistenţă de floare şi ghirlande de clopoţei tivite pe margini. pădurile care crezi că te împiedică să ajungi au trup de palisandru şi aromă de cedru sfânt, lemn din care neştiuţii tăi strămoşi au desenat corăbiile vieţii, din propriile lor existenţe, din propria esenţă.

e de-ajuns uneori să te priveşti cu toată sinceritatea. nu eşti un vultur scrutând prăpăstii şi nici nevăzuta şi rara floare, ochii tăi nu au oglindit toate tainele lumii şi poate nici nu o vor face, numele tău nu este scris în cartea marilor făptuitori şi nu toate străzile de asfalt îţi recunosc pasul aşa cum o fac cele de ţărână. cu toate acestea eşti un OM. nu mai privi în trecutul umbrit de neguri, nu mai gândi la cei ce nu se vor mai întoarce şi nu mai irosi lacrimi decât pentru bucurie.

minunea că eşti, că ai în adânc trăiri şi emoţii ce îţi aparţin, că poţi auzi şoapta vieţii în dimineţile cu gust de cascadă rece, că ai fost născut din sărut şi prin vene îţi curge, ca un delir dantelat, viaţa celor pe care i-ai iubit şi a celor pe care îi vei mai iubi până dincolo de timp, că ai primit în drumul tău spre o destinaţie pe care o descoperi în fiece zi, o cană de apă şi un strop de anafură ca să îţi stingă setea şi foamea de o clipă, întâmplarea că auzi în râsul urmaşului tău clichet de clopoţei  şi-ţi miroase inima a viorea şi a palisandru, nu din tine venind ci emergent fiindu-ţi, toate acestea ar trebui să fie de-ajuns.

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

9 thoughts on “de-ajuns

  1. “E de-ajuns” să citeşti rândurile de mai sus şi să rămâi mut de admiraţie!
    Frumos ai scris, dragă Psi! Mi-a plăcut fiecare rând, cuvânt, gând…
    Să ai un week-end frumos, senin! happy

  2. Frumoase increngaturi de cuvinte! Bai, de cand n-am mai trecut pe la voi , am iesit den cursa duzinelor..Si pe 03 iunie SE DA DRUMU LA PESCUIT…Nu stiu cand voi mai fi partas la duzine , da imi fac io timp, sper….

  3. Psi, m-am jucat si eu cu cele 12 cuvinte si a iesit asta :

    In joaca asa, mi-am atarnat in urechi, cirese – clopotei al unui nou inceput. M-am privit in oglinda, doar mai o data si-am plecat. El imi era acum destinatie si trebuia sa-i ajung.
    Nu stiu cand i-am batut la usa, cu degete sfioase si ochii aplecati.
    – E deschis, mi-a raspuns in soapta vocea lui.
    Si am intrat. Era el, asa cum il stiam. Cu ochii lui de viorea, plecati asupra unei foi. Memoria mea afectiva il identifica deja cu biroul micut si simplu din lemn de palisandru. Parca in tot timpul, el era doar acolo. Scriind. Asternand in cascade, litere.
    I-am asternut sarut pe tampla. Mi-a zambit.
    – Hai, aseaza-te si spune-mi. Vorbeste-mi despre tine.
    Iarasi eu cu nebunia mea in vene. Eu cu vorbele mele repezite, asemeni unui delir.
    Stiam deja ca-mi va raspunde cu bunatate. Cu simplitate. Si ma va linisti, mangaindu-mi fruntea, cu gestul acela cu care, un preot intinde anafura.
    Si da, stiam ca am sa plec si am sa revin mereu la el. Si cand imi va fi bine si cand imi va fi rau, tot la el am sa revin.
    Iar el, ca de obicei, urma sa ma priveasca adanc. Si de fiecare data, avea sa-mi dea lumina. Lumina venita de Sus, trecand emergent prin el, ajungand la mine.
    Asa avea sa fie mereu intre mine si el.

  4. Psi, eu iti multumesc mult happy
    Recunosc cu mana pe inima ca tare mi-a placut joaca asta. Pana mai vad ce si cum, daca nu ti-e cu suparare, o sa ma joc printre cuvinte si cu ele, aici in casuta ta happy
    O zi blanda sa-ti fie si tie si tuturor happy

  5. Super asa Psi happy
    Imi e mai la indemana asa, ca programul meu de lucru e cam complicat, uneori sunt la copiii mei in zile in care altii dorm blanduti in casuta lor si atunci n-as vrea sa promit ca scriu si sa nu am cum s-o fac. Dar asa in comentarii, tot gasesc eu felie de timp happy
    Daca ai stii ce zambesc acum happy

  6. pisic, iar m-ai pus pe ganduri, dar intr-un mod frumos, linistit, asa cum simte omul uneori nevoia sa-si puna capul pe brate, sa priveasca in zare si sa zambeasca fara un motiv anume, doar pentru ca e viu, simte si respira totul in jur winking
    @lotus- frumoasa combinatie, cred c-am baut apa una dupa alta, ca am rimat cam la fel happy
    we frumos si insorit tuturor!

Comments are closed.