poveşti din labirint

to be or to become

pe când suntem încă fragezi şi mai muşcăm cu dinţi de lapte din feliile calde ale primelor răspunsuri ale vieţii, ni se pune adesea o întrebare care conturează mai mult sau mai puţin calea devenirii noastre: “ce vrei să fii când vei fi mare?” dar între răspunsul dat atunci şi ceea ce devenim există uneori discrepanţe majore şi devenim uneori nu ceea ce visăm şi mai degrabă ceea ce ni se potriveşte cel mai mult.

alegem, sugerat sau intuitiv, ca după ce vom fi trecut prin anume etape de viaţă şi de ţinut stiloul în mână, să purtăm mai departe tradiţia familiei ori să ne coasem aproape de inimă un alt destin, diferit. uneori, chiar pe drumul acesta fiind, conştientizăm că avem nevoie de un alt drum, pentru că cel actual seamănă tot mai mult şi tot mai trist cu o haină rămasă mică prin care ni se văd încheieturile mâinilor cu care ne ţinem strâns de viaţă.

cunoaştem cu toţii, sunt sigură, familii care îşi ţes destinul sub umbra unei anume profesii, din tată în fiu, ca şi cum s-ar aplica un soi de lege salică: medici ai căror prunci devin la rândul lor medici, avocaţi ai căror copii par să se nască cu legi şi coduri în sânge, ţărani pentru care pământul este unicul destin posibil. cunoaştem şi cazurile în care o sămânţă face să rodească dintr-un neam de oameni simpli, un lăstar despre care întregul sat vorbeşte apoi cu mândrie, pentru că atunci când a crescut a devenit… mare.

şi nu ştiu de ce tocmai astăzi îmi amintesc o poveste pe care, sunt ani buni de atunci, am încercat să o uit pentru că nu o puteam înţelege şi, de fapt, nu o înţeleg nici acum.

se numeşte mircea şi la vremea când ne-am cunoscut eram încă nişte copii. abia se mutase împreună cu părinţii în blocul vecin şi a intrat în grupul nostru cu acea uşurinţă cu care socializează copiii, lipsit de reticenţe şi prejudecăţi. era frumos încă de atunci, de la primele semne ale maturităţii şi se pregătea deja să devină medic, asemeni părinţilor lui care priveau cu îngăduinţă spre noi, tovarăşii lui de joacă şi deseori cu indiferenţă spre oamenii maturi care le deveniseră vecini. nu se amestecau cu părinţii noştri, doar ce se salutau, dar mircea era liber să alerge cu noi în toate aventurile şi expediţiile pe care le plănuiam pe dealul melcilor cât era vara de lungă.  şi mă gândesc că eram pe atunci asemeni cireşarilor, o mână de copii de mai multe vârste, fraţi, veri sau doar vecini, purtându-ne de griă chiar şi în joacă. singur la părinţi,  a învăţat şi el repede că cei mici erau protejaţi de cei mari. cam aşa a intrat  în viaţa noastră.

anii au trecut şi aproape că nu ştiu cum ne-am trezit adolescenţi. frumuseţea lui mircea, un şaten rebel cu ochii de un verde smarald, sucea minţile fetelor pe care le tot vedeam cu el de mână, iar inteligenţa lui, extrem de ascuţită, ne făcea să glumim spunând că vom face coadă la uşa cabinetului său, pe când va îmbrăca halatul alb. şi ne pregăteam cu toţii, fiecare după puterile lui, la rândul lui, de examene, de admiteri, de viaţă. expediţiile de cireşari se preschimbaseră în drumuri solitare, luptele fiecăruia, la care ceilalţi trăgeau cu coada ochiului, aşteptând veşti bune. era vremea intrării la facultate şi a despărţirilor şi cam pe atunci a apărut în lumea noastră crina, ca prietenă a lui. am înţeles că de data aceasta era mai mult decât o joacă de adolescenţi după cum se priveau, după cum erau mai tot timpul împreună, ca unul singur, învăţând amândoi pentru facultate, aceeaşi, la care au şi intrat, cu brio, după care am început să îi vedem tot mai rar, fiind plecaţi “la mureş”.

apoi a venit acea zi ciudată, stranie, întoarsă, nefirească, ca un imens bulgăre de zăpadă căruia nu i te poţi opune. era vară ca şi în zilele primelor noastre întâlniri din copilărie, era vacanţă, tot ca şi atunci, la început, când am aflat şocaţi că murise crina, apoi că fusese de fapt ucisă şi în final l-am văzut pe mircea încătuşat, ridicat de poliţie. în ziua aceea totul s-a răsturat, nimic din ceea ce ştiuserăm până atunci nu părea să mai existe cu adevărat, realitatea noastră nu mai era deloc liniştită şi însorită. iar ce s-a întâmplat atunci nu am aflat niciodată pe de-a-ntregul, doar câteva fragmente disparate, cioburi de oglindă spartă, lipite la întâmplare.

nu ne-a întrebat nimeni, nici în acele zile şi nici mai târziu, cum era omul, prietenul nostru, tânărul strălucitor şi cald alături de care îl inventam deseori pe mâine. nu ne-a povestit nimeni, niciodată, ce s-a întâmplat apoi cu omul, ce a devenit mircea al nostru cu aripi rupte şi mâini pătate de sânge. iar atunci când ne reîntâlnim ori ne recunoaştem pe stradă zâmbind, vechi tovarăşi de aventuri, nu rostim niciodată numele lui. şi mă gândesc acum, după ani şi ani, cât de fragil este verbul acesta: a fi…

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

10 thoughts on “to be or to become

  1. Da Psi, linia ce separa a fi de a nu fi, este uneori tare fragila. Iar tot uneori, falia ce se casca intre ele, e asemeni unui hau in care e foarte posibil sa-ti frangi, precum Icar, aripile.

  2. cred ca daca povesteai seara, la lumina focului, nu iesea mai bine. caram in viata carlige ce trag dupa ele intrebari la care, probabil, nu vom avea raspuns nicicand. zice turcu’: pentru a gusta o baclava trebuie sa treci mai intai de cele 40 de foi ce o invelesc.

  3. ce poveste trista de inceput de saptamana…
    anowen- asta cu baclavaua suna interesant, ma intreb cate foi mai am de parcurs si daca imi ajunge viata asta winking

  4. La primul meu loc de munca, aveam un coleg inginer, indragit de toti colegii. Nu avea conflicte cu nimeni, simpatic, cumsecade, linistit, tanar, frumos, inteligent, atent, capabil de gesturi tandre…, tot tacamul. Avea o iubita si pareau perechea perfecta, doi tineri frumosi a caror viitor prosper se contura vazand cu ochii.Urmau sa se casatoreasca, umblau dupa invitatii deja,cum s-ar zice.
    Intr-o zi am aflat ca el nu a juns la servici pentru ca l-a saltat politia. Si-a injunghiat iubita. Si nu asa, cu o lovitura scurta, tot corpul ei era ciuruit de loviturile furibunde.
    A fost o crima pasionala, sau cine stie, tomuri de gelozie si trairi pastrate in arhivele cele mai intunecate ale sufletului, care te pot transforma peste noapte, sau intr-o clipa in monstrul pe care-l detesti tu insuti. Sigur nu si-a ales sa ajunga criminal, dar si-a gestionat prost trairile interioare si s-a rupt de adevar/realitate. Ma gandesc ca automat si cei din jur s-au dezis de realitatile copilului ajuns adult, au ales sa nu mai rosteasca acel nume,care de acum suna mai mult a blestem.
    Acum ne-ar fi usor sa zicem “asta a fost destinul sau”, dar oare nu contribuim si noi la destinele noastre chiar deloc? Ca doar nu suntem robotei setati.

    Interesant articolul, cred ca merita atentie -Felicitari!

  5. pai tot de salic tine, crina a fost exclusa de la succesiunea pamanturilor- pe care se merge-, fiind redata taratoarelor big grin
    eu stiu ca multi barbati sunt aproape de asta, intr-un moment sau altul. nu exprim un criminal, ci doar nu-s fatarnic. ia intreaba, cati recunosc ca si-au visat in mod erotic sora… iti spun eu, mai toti o facem. cati o recunoastem?

  6. “A fi” – o intreaga filozofie s-a creat in jurul acestui verb, de aceea si e un subiect generos. Eu insa am o deviza de viata: nu pierde aiurea nicio secunda, nu intoarce spatele nimanui. Suntem ca niste fire de iarba. O biata gaza ne poate indoi, un minuscul vierme ne poate ucide radacinile, iar cea mai mica talpa ne poate frange complet. Azi suntem, maine… cine stie! Toata copilaria si adolescenta am mancat matematica si fizica pe paine, ca sa ajung un bun inginer. Si? … De atunci am invatat nu mai fac planuri pe termen lung, nu stii ce iti poate aduce ziua de maine.

  7. Ce temă interesantă! “A fi sa a nu fi” – nu este doar o replică dintr-o piesă de teatru. Este însăşi viaţa, aşa cum o trăim, cum o acceptăm cu bune şi cu rele, cu alegerile, cu eşecurile, cu derapajele şi toate celelalte… Oare putem spune că “fiinţăm” exact pe coordonatele la care ne-am gândit în visele copilăriei? Prea puţin probabil… Eu visam să mă fac…aviator! Şi-acum visez să zbor… să străbat cerul senin…. Visez…
    Ce tristă povestea acelui Mircea… Un destin la care nimeni nu visează vreodată. Poţi oare să spui, când priveşti un chip de copil că “acesta va fi un criminal?” Nu, nu poţi spune. Nimeni nu ştie ce poate să-i rezerve viitorul, acest “sistem de ecuaţii cu n necunoscute”.

Comments are closed.