poveşti din labirint

muza

nu ştiu cu adevărat cine eşti. îmi amintesc numai că într-o seară oarecare cu zăpezi, cuvintele căpătaseră consistenţa unori mărgele colorate şi am început să mă joc cu ele, să le ating, să le strivesc cu încântare de copil.

am început să aştept tot mai des venirea ta pentru că ştiam deja că atunci cuvintele îşi modificau forma, dar tu veneai rar, la intervale inegale şi-mi spuneai mereu că nu trebuie să aştept nimic.

zilele treceau ca o cascadă de ape repezi, zgomotoase, învolburate şi mă trăgeau de partea lor, risipindu-mă în mii de tablouri pe care le priveam adesea fără să reţin nimic. zilele mă luau la trântă şi mă dezveleau până la os, istovindu-mă. ajunsesem o nălucă cu zâmbet şi cu cearcăne, dar mă încăpăţânam să rezist. “până la primăvară” îmi spuneam în gând ca şi cum odată cu ridicarea florilor în lumină, mi-aş fi putut îngădui să mă aşez, să mă ascund după tulpinile lor fragile şi să dorm nesfârşit.

nopţile mă sfâşiau şi ele în negrul lor miez, dar în absenţa luminii eram întotdeauna mai liniştită. ochii nu mai dureau şi mai era tăcerea care mă învelea cald. mă cuibăream atunci cu genunchii la gură, învăţând să respir cât mai încet, adulmecând aerul plin de vise. atunci, în încremenirea clipei, mi se părea că întreaga lume are consistenţa unor bile colorate şi că eu însămi eram o mică sferă rostogolindu-se.

căutam să-mi imprim în memorie toate acestea, culori şi senzaţii, gusturi şi atingeri, rostiri şi tăceri, pentru că voiam să ţi le spun la următoarea întâlnire. absorbeam ca un burete frumos şi urât, fără să filtrez nimic, doar cu gândul că trebuie să ştii, să îţi spun ţie, ca unui judecător suprem, intangibil, numai că atunci când te simţeam aproape rosteam cele mai mari platitudini, scoteam la suprafaţă zgura banalităţilor şi sfârşeam într-o tăcere în care ochii tăi mă priveau trist, dureros şi un val de reproşuri creştea în mine văzându-te. mă sileam să tac, să scuip cât mai departe veninul, să-mi acopăr chipul cu palmele pentru că ştiam, eu nu aveam dreptul să murdăresc acest miraculos dar cu vorbe deplasate, nu aveam dreptul să pretind nimic prezenţei tale. dar îmi simţeai zbuciumul, aerul meu se otrăvea şi te întristai tot mai tare. ştiu, acum ştiu cât trebuie să fi durut neînţelesul meu.

în dimineaţa în care am găsit printre aburii de cafea caietul cu coperţi galbene, am ştiut că era un semn de la tine. treptat, cu gesturi şovăitoare, am învăţat să amestec cerneală şi cafea în zorii de zi. am început să scriu pagină după pagină, cuvânt alături de cuvânt, zâmbind. curând zilele mi-au devenit line şi nopţile dragi. nu te mai aşteptam în dans de mărgele pentru că ştiam, aflasem cumva, simţeam că eşti cu mine, acolo, zâmbindu-mi din vârful peniţei aşa cum nu o mai făcusei vreodată.

în ziua în care am fost întrebată ce anume mă îndeamnă să scriu astfel, tu ai răspuns aproape zâmbind: “eu!” dar era un răspuns destinat numai mie şi eu am tăcut. şi astăzi, când nu ştiu dacă scriu frumos sau urât, când nici nu contează, îmi aleg în dimineţile cu cafea un stilou. caietele pline stau cuminţi în aşteptare, lângă ele sunt altele noi, cumpărate de mine, asemeni celui cu coperţi albastre pe care l-am început astăzi. şi te aud râzând… inspiraţia mea.

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

5 thoughts on “muza

  1. pai, psi, inseamna ca exista! aveai dreptate, eu n-am glumit. ea chiar exista. buna dimineata cu cerneala si cafea!

  2. bine ca ati facut pace tu, muza si cine mai era necajit acolo…o zi plina de lucruri frumoase si mult soare, psi!
    tare bine mi-au cazut cuvintele tale azi, la prima ora cand e luni si tot universul protesteaza impotriva mea happy

  3. Frumos mai scrii, dragă Psi! Şi s-o mai faci şi de-acum înainte. Iar de vei rămâne fără stilorui, să-mi dai de veste, că am destule şi-abia aşteaptă să fie puse la treabă de o mână pricepută!
    Numai bine îţi doresc! happy

  4. Şi eu m-am mirat că am mai găsit aşa ceva. Destul de frumos lucrat. Binenţeles că le păstrez cu drag şi pe cele vechi, din anii de şcoală, care scriu atât de frumos… “Piesa de rezistenţă” din colecţie este un Pelikan negru cu rezervor, făcut pentru cei de la Philips. Scrie absolut superb! Şi mai vreau să “confisc” de la tata un stilou rusesc cu peniţă de aur, pe care l-a luat în 1986 într-o excursie şi cu care nu a scris….niciodată! L-a păstrat ca …amintire! big grin
    O să fac un “fotoinventar” big grin Nu ca să mă laud ci ca “schimb de experienţă”! Noapte bună, Psi!

Comments are closed.