poveşti din labirint

anotimp, labirint…

îmi iubesc, mai cu seamă iarna, labiritul din suflet, atunci când zilele se topesc, tot mai scurte, tot mai strâmte, în nopţile reci şi tăcute. atunci, în acele momente când totul doarme în alb şi negru, eu mă plimb pe aleile lungi purtându-mi împotriva frigului şalul de cuvinte pe umeri, iar gândurile mi se adună cuminţi la tâmple asemeni căciulilor mari, vulpi argintii încolăcite peste semnele frigului. în iarnă, aproape că nu este nimeni prin labirint, pare că toţi stau la cald şi la ceai aburind, depănându-şi poveştile şi atunci mă aşez pe o bancă, la fel de solitară ca şi mine, în aşteptarea ei. ea… ea vine mereu şi ia forma unei pisici ce îmi sare în braţe aducând cu sine gheme de cuvânt şi îmi toarce pe inimă. pereţii labirintului sunt uscaţi şi goi, doar zăpada le mai atinge umerii mici şi nicio pasăre nu taie cerul în două.

îmi iubesc labirintul în toamnă, atunci când vântul se joacă cu frunzele mele, miraculoasele mele frunze care nu sunt altceva decât gânduri desprinse din pereţii lui. vântul, copilăros şi iute, le prinde în palme şi le răsuceşte pe degetele lungi aruncându-le apoi în sus unde stau suspendate, ca o mirare, prinse într-un desen pe care nu îl înţeleg întotdeauna, dar care mă face să zâmbesc la rândul meu. când nu este nimeni în jur, pentru că toamna aurie mai aduce plimbăreţi pe alei, mirosind a gutuie şi a mirodenii uscate, mă aşez pe o bancă şi o aştept pe ea. din buzunarul sufletului meu, ea răsare ca o floare cu cap de pisică, zâmbindu-mi în nuanţe de auriu- ruginiu.

îmi iubesc labirintul în vară. sub soarele ca o pâine de aur ispititoare, el este o floare de mac desenată în apele coapte ale grâului care cântă. oamenii trec peste câmpurile vieţii ţinându-şi copiii de mâini, oameni cu trupurile lor colorate de soare şi mirosind a mare şi vacanţă, arătându-le micuţilor floarea mea roşie. uneori, mâini de copil îmi ating floarea şi rostogolesc peste ea hohote de râs şi încântare. miezul lui negru se desprinde a noapte, roşul lui se răsfiră, iar eu plâng pe aleea petalelor sale fragile ruperea lui. atunci, pisica din inima mea îmi atinge ochii cu lăbuţele ei  moi şi pe tulpina rămasă stingheră renaşte macul meu labirint.

îmi iubesc labirintul în primăvară, atunci când pereţii lui renasc în verde şi inima lui cântă a mii de flori şi de culori. pe aleile lui şerpuitoare răsar mereu zâmbete de ghiocei şi de zambile, de narcise şi de toporaşi care cântă luându-şi rolul în serios şi atrag mereu curioşii. sunt florile mele de cuvânt, cele pe care le desprind uneori din culoare şi le transform cu cerneală în amprente pe suflet. te simt şi te văd câteodată aşezându-te pe bancă şi privind atent în jur, la fiecare pas de metaforă, la fiecare frunză de gând, la fiecar mugur de cuvânt.  şi atunci inima mea de pisică se desprinde din verde şi ţi se aşează în braţe. torsul ei este o poveste, este un cântec ce vorbeşte celui ce ştie să audă, despre mine.

eu sunt un miez de labirint. celui care găseşte intrarea, îi spun bun venit. celui care înţelege rostul, îi zâmbesc cu tot sufletul. celui nepoftit, îi închid calea şi îi ascund sensul cuvântului. celui care poartă cu sine darul de suflet bun, îi scot în cale băncuţa din lemn de cuvânt. celui care pleacă, îi dau din ciutura sufletului apele amintirilor. celui care rămâne un anotimp, o oră, un timp, îi vorbesc despre pisica mea. cine eşti tu?

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

8 thoughts on “anotimp, labirint…

  1. Don’soara Vivaldi,
    Pina sa citesc epilogul, m-am tot intrebat surprins, “labirintul il inteleg, dar ce-i cu anotimpurile? care-i semnificatia lor? are oare un suflet schimbator si n-am observat eu?” Finalul insa a dat sens intregului calendar si sunt intrutotul de acord. As mai adauga totusi ca sunt situatii cind ne inselam sau suntem inselati de cei ce bat la usa labirintului. Si dupa ce le oferim bancuta, se urca pe ea cu bocancii plini de noroi, indurerindu-ne labirintul, pina sa ne dam seama si sa le aratam iesirea winking
    Muah!

  2. “..sub soarele ca o pâine de aur ispititoare, el este o floare de mac desenată în apele coapte ale grâului care cântă.”Ca intotdeauna, stii sa dai viata imaginilor..Pisic,m-a uns la suflet textu(sau..”potecile sufletului”…winking

  3. punct. se terminase plimbarea. privise cum talpa piciorului atingea forma literelor in trecerea penei peste cuvinte. deschise portita si ii cazura in brate. i le legase visul de incuietoare, asa incat sa le primeasca atunci cand se va deschide. i le legase de partea cealalta a portitei.

  4. e exact ca si cum as sta in primele randuri la un spectacol in care marii artisti, uneori iti dau impresia ca se uita fix la tine, dar in realitate se uita ..prin tine – pentru ei esti doar fereastra prin care li se reflecta o alta lume ..
    Sunt clipe de neuitat.
    Ei bine, parcurgand aceasta postare ce-a incarcat ultima intrebare (am impresia ca asta a fost scopul textului!) am retrait un astfel de moment! winking

  5. Ce frumos ai zugrăvit “labirintul” inimii tale…În patru ipostaze, una mai frumoasă ca alta. Am reţinut că iarna este, totuşi, prima! Cu aleile ei liniştite, cu urmele prin zăpadă, cu nopţile reci şi tăcute…
    Tare frumos mai scrii şi îmi place mult să poposesc aici, la tine…”pe bancă”!
    Îţi doresc o zi frumoasă! Şi…poate de Florii…o magnolie înflorită la Braşov! happy

Comments are closed.