poveşti din labirint

conacul

un colier de lacrimi devenite pietre, o rochie roşie trecând pe drumul dintre ape, apa devenită piatră dureroasă, piatra preschimbată în pereţi de apă pe scara ce duce înspre lumină. oare unde mă va duce drumul de astăzi? oare ce voi găsi la capătul lui?

după ce am trecut prin tunelul de apă şi am ieşit în lumină cu zâmbetul pe chip şi toate amintirile intacte, ca şi cum m-aş fi trezit dintr-un vis urât, lumea şi-a desfăşurat înaintea-mi tabloul ca un covor magic pe care păşeam la început cu grija de a nu tulbura frumuseţea. dar florile plecate de umbra pasului meu se ridicau iar în lumină şi iarba părea să se bucure de atingerea mea.

mergeam privind ca un copil ce descoperă totul pentru prima oară: copacii cu pielea lor noduroasă, foşnetul de mătase verde al ierbii, dintre care răsăreau  ici şi colo florile, soprane de culoare şi parfum, animale mici sau mari ce mă priveau cu ochi blânzi şi curioşi, de la distanţă şi apoi dispăreau grăbite de parcă ar fi întârziat la vreo şedinţă.

undeva sus, deasupra mea, vântul se juca vesel, răsfirând coama pădurii în cascadele de râs ale frunzelor, coborând până aproape de pământ ca să seducă o floare, urcând iarăşi în înaltul cerului, de unde îmi trimitea câte o răsuflare blândă ce îmi răvăşea părul şi mă făcea să zâmbesc.

pădurea întreagă părea o oază de linişte şi de lumină în care totul mă invita să privesc, să mă bucur, să mă hrănesc din această stare de fericire, mă simţeam ca într-un glob transparent inundat de bine, un loc în care mai fusesem şi fusesem aşteptată să revin, un loc căruia îi aparţineam aşa cum frunza aparţine copacului şi floarea se naşte în umbra lui, iar totul este prins de pământ cu nevăzutele şi puternicele fire ale rădăcinilor prin care trece viaţa.

de undeva din apropiere, deşi nu-l vedeam, se auzea râul rostogolindu-se printre pietre cu hohot de ape, urarea lui de bun venit, prieten drag, iar în urma mea poteca se închidea într-un covor de iarbă invitându-mă să merg tot înainte: “mergi, mergi, nu privi în urma ta!” iar eu mergeam zâmbind, aproape plângând de bucurie, de emoţie şi de frumuseţe, cu lacrimi mari şi perfect rotunde, din zahăr candel.

o căprioară sfioasă mă privea dintre copaci apropiindu-se de mine. doi iepuraşi ireal de albi, apăruţi de nicăieri se jucau înaintea mea, ca şi cum se întreceau să-mi arate drumul, florile trimiteau cântece tot mai parfumate în eter, copacii mă atingeau blând cu crengile lor, frunzele îmi foşteau la tâmple, iarba îmi săruta gleznele.

când am ajuns în miezul ei, m-am oprit să privesc în jur, să mă odihnesc preţ de o clipă în această miraculoasă pădure ce m-a învelit cu braţe calde, leagăn de linişte. am adormit cu vântul sărutându-mi obrazul, am adormit zâmbind aşa cum nu o mai făcusem vreodată, înconjurată de o pace nepământeană, venită din sufletul meu şi revărsată peste tot ce mă înconjoară. eram acasă, în sfârşit acasă, înţelesesem aceasta, în conacul meu cu pereţi de copaci foşnitori, cu covoare de iarbă ce îşi deschideau calea înaintea-mi, cu roiuri de fluturi ce dansau multicolor în jurul meu, cu ciute şi iepuri, sălbăticiuni ce mă recunoşteau ca fiind a lor şi de-a lor, cu vântul ce putea ţine soarele aproape şi nepoftiţii la distanţă şi acoperiş miraculos de cer.

mersesem mult prin lume, adunasem amintiri şi cunoscusem oameni, învăţasem să plâng şi să râd, să vorbesc şi să tac, să adun şi să risipesc, să arăt şi să mă ascund, să ascult viaţa şi să mă recunosc pe mine, dar acum eram din nou acasă: o fată verde purtând un trifoi cu patru foi la inimă.

dedicaţie: celui care citeşte aceste cuvinte cu gând curat îi spun astăzi: bine ai venit în conacul meu. te voi pofti să iei loc în fotolii calde de frunze ori în leagăne ţesute de liane pricepute, vom asculta împreună simfonia de triluri dăruite de păsări, freamătul vieţii şi cântecul ei. albinele ne vor învăţa să sorbim nectarul florilor fără să le rănim, veveriţe mici ne vor dărui alune, iar eu îţi voi dărui cuvinte. cuvintele mele.

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

19 thoughts on “conacul

  1. psi
    am citit o poezie fara versuri. te-ai jucat cu cuvintele, iar eu m-am plimbat intr-o lume ireala in care raurile curgeau invers, dar nu pe pamant, in care ai facut ca iarba si copacii sa infioare vantul. te-ai jucat cu mine. big grin

  2. Pădurea de la mijlocul drumului vieţii tale este luminoasă, Cami. E o plăcere să poposesc în regatul tău.

  3. Bine te-am gasit in conacul tau! M-am leganat putin pe o liana si am ascultat murmurul naturii, asi bea si un ceai verde din roua diminetii, cu putin nectar din flori de iris, se poate?

  4. no comment! tu scrii prea frumos! si eu ca papa: as fi vrut s’o scriu eu da’ ce sa fac n-am talent? big grin
    Pup psi pe obrajii amandoi!

  5. Am ajuns azi. M-am asezat comod in fotoliul de frunze si mi-am inchipuit cum ar fi sa ma transform in fata verde. Cu rochie verde si colier din trifoi la gat.
    M-am desprins de mine si am plecat s-o caut. Am ajuns la o mare verde. Am aruncat rochia pe plaja iar nisipul s-a facut dintr-o data tot verde. Nisipul meu. Ei nu aveau ce cauta acolo. Asa ca i-am izgonit. Toate muierile si toti trogloditii flescaiti. Nu mi s-a parut o greutate, o corvoada, chiar am reusit suspect de simplu sa-i alung. Le-am dejucat planurile, oricum n-aveau nicio sansa, isi taraiau
    de-o luna soarta, ca targa pe uscat. N-am apucat sa tip, au disparut instantaneu in noapte. Ce liniste e pe nisipul verde de langa padurea verde, unde doarme fata in verde.
    Cand, dintr-o data, un tipat. Isi dregea glasul o pasarica din Guvern. Doua vocalize, doua rateuri. Si apoi iar liniste. Doar marea verde, cu nisipul verde, de langa padurea verde in care bantuie o fata in verde cu colier din trifoi la gat.

    Hai ca m-am distrat!

  6. Primitor conacul tau, mai ceva ca cel al lui Dinescu! happy De fapt, nu stiu daca ti-am spus, dar eu sunt “Bolnava de verde” si cum aud cuvantul sau vad ceva verde, ca un “taur” veritabil de sunt, ma avant happy

Comments are closed.