poveşti din labirint

lacrimile mele: crimă cu premeditare

preiau o provocare lansată de papa încă de vineri, aceea de a scrie un text având ca subiect “crima cu premeditare” şi care să fie postat în data de 24 ianuarie ora 19.00 (ora româniei), aşa cum v-am spus de altfel şi la finalul postului anterior. (ora s-a modificat între timp)  fără să mai lungesc vorba, papa asta am creionat eu ieri:

îmi priveam lacrimile cu uimire: pentru că refuzam cu încăpăţânare să le las să curgă firesc, dinspre ochi pe obraji, mi se adunaseră toate în jurul gâtului ca un colier preţios. la început erau asemeni unor aşchii transparente, cristal reflectând lumina, în forme neregulate ce-mi atingeau uşor pielea, fiecare cu forma şi luciul său. ciudat era însă că doar eu le vedeam, cu toate că lăsam dinadins un nasture descheiat la cămaşă şi îmi luasem obiceiul să întreb pe toţi cunoscuţii şi necunoscuţii care mă priveau: “l-ai văzut şi tu?” dar nu, nimeni nu părea să-mi vadă colierul.

după o vreme, cât mă obişnuisem ca doar eu să îl simt acolo, colierul de lacrimi a început să se schimbe. în ziua în care am descoperit prima piatră, primul cristal de apă devenit rocă gri argintată, cu un colţ adânc înfipt în piele, am refuzat să ies din casă. m-am ascuns în coconul cald al obiectelor ştiute, familiare, invocând lacrimile aşa cum aş fi chemat ploaia: să spele, să purifice, să dizolve. aş fi vrut să simt şuvoiae de lacrimi pe obraz şi mi-am răscolit cele mai dureroase amintiri, mi-am imaginat cele mai triste scenarii, am ascultat cele mai sfâşietoare melodii şi am citit lirica durerii săpată în cărţile din bibliotecă. nicio ploaie nu m-a găsit şi nicio lacrimă.

târziu, în noapte, pe când stelele îşi întorseseră lucirea dinspre mine şi doar întunericul mă păzea cu glasul lui de smoală, m-am rătăcit pe suprafaţa lucioasă a oglinzii. în spatele meu noaptea devenise şi mai neagră, absorbindu-mă, în faţa mea zâmbea o femeie luminată de un colier de pietre gri argintii. fiecare piatră ieşită prin piele avea forma şi lumina proprie şi era legată de celelalte cu fire subţiri şi fragile de apă şi am recunoscut înfiorată lacrimile mele. erau lacrimi pe care le înghiţisem voit atunci când, copil fiind, căzusem pe stradă ori nu primisem păpuşa dorită, cele din ziua în care îmi pierdusem o bucată de zâmbet sau mă copleşise frumuseţea vreunei poezii, cele neplânse atunci când oameni dragi s-au dus într-o lume mai bună. lacrimi din sufletul meu, pietrificate, ucise cu premeditare, luminând în zeci de culori care, amestecându-se deveneau alb, doar alb. iar chipul femeii din oglindă era chipul meu, vag îmi aminteam asta, doar că ochii şi zâmbetul îi erau asemeni colierului: piatră gri, lucioasă, luminând în alb. piatră dureroasă.

nu mai ştiu când s-a destrămat noaptea. nu îmi amintesc ce gânduri m-au însoţit, dacă am atins oglinda cu mâna ori femeia din oglindă m-a atins. acum stau în faţa completului de judecată, în sala aceasta plină ochi, mirosind a legi nedrepte. îmi simt coloana încinsă de durere, aceeaşi durere a cărnii pe care o am şi în jurul gâtului unde stau aşezate pietrele mele. judecând după cum mă privesc ceilalţi, cu un amestec de milă şi consternare, acum se văd.

în faţa mea, un om bătrân ca timpul vorbeşte de minute bune. îl aud şi totuşi nu înţeleg nimic. aş vrea să îmi spună cineva ce caut aici, ce vină mi se aduce, de ce stau în picioare, dar ceilalţi tac privind când spre cel care vorbeşte şi când spre mine. iar la un moment dat pare că şi el a obosit şi a tăcut şi încremenim cu toţii într-o secundă care abia ne încape.

nu văd, dar simt cum mi se desprinde o piatră, apoi alta şi încă una, într-o cădere ca o avalanşă pe pardoseala rece unde, odată ajunse, nu se sparg ci se transformă cu zgomot în apă. sunt toate lacrimile mele şi da, recunosc, recunosc: eu le-am ucis! am plănuit asta, recunosc! dar nu spun nimic. ciocanul cade ca o lamă de ghilotină şi eu, cu rănile mele toate, prăbuşită în balta de lacrimi, abia mai aud:

– pedeapsa pentru crima cu premeditare este….

şi mă trezesc plângând, cu lacrimi adevărate şiroindu-mi pe obraji.

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

15 thoughts on “lacrimile mele: crimă cu premeditare

  1. Băi pisic, păi tu eşti o delicată… Noi, şi mă refer aici la mine şi la Papa, suntem de-a dreptul sadici cu povestirile noastre! Una peste alta, mi-a plăcut mult ce-ai scris! ca de obicei, ai un talent aparte de-a te juca frumos cu cuvintele. felicitarile mele si de data asta!!
    Pupilici!

  2. e tot ce am…

    CINE MOARE?

    de PabloNeruda

    Moare cate putin cine se transforma in sclavul
    obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi
    traiectorii; cine nu-si schimba existenta; cine nu
    risca sa construiasca ceva nou; cine nu vorbeste cu
    oamenii pe care nu-i cunoaste.

    Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.
    Moare cate putin cine evita pasiunea, cine prefera
    negrul pe alb si punctele pe “i” in locul unui
    vartej de emotii, acele emotii care invata ochii sa staluceasca,
    oftatul sa surada si care elibereaza sentimentele inimii.

    Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este
    nefericit in lucrul sau; cine
    nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis; cine
    nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile
    “responsabile”. Moare cate putin cine nu calatoreste; cine nu
    citeste; cine nu asculta muzica; cine nu cauta harul din el insusi.

    Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat
    Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si
    detestand ploaia care nu mai inceteaza. Moare cate putin cine
    abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput; cine nu intreaba
    de frica sa nu se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca
    cunoaste intrebarea. Evitam moartea cate putin, amintindu-ne
    intotdeauna ca “a fi viu” cere un efort mult mai mare decat simplul
    fapt de a respira. Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o
    fericire splendida. Totul depinde de cum o traim… Daca va fi sa te
    infierbanti, infierbanta-te la soare Daca va fi sa inseli,
    inseala-ti stomacul. Daca va fi sa plangi, plange de bucurie. Daca va
    fi sa minti, minte in privinta varstei tale. Daca va fi sa furi, fura
    o sarutare. Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica. Daca va fi sa simti
    foame, simte foame de iubire. Daca va fi sa doresti sa fii fericit,
    doreste-ti in fiecare zi…

  3. psipsina
    timpul trece uneori mai incet. atunci poti vedea cum straluceste colierul. iar pietrele alea pretioase sunt un secret doar al tau.

  4. pisi, eu am aplicat-o mereu.
    restul, nu stiu ce sa zic, altii par a prefera moartea. de ce?
    pumnul prizarit de oameni care o fac si sufera. suferinta vs moarte. hard choice.

  5. pisi, stii, in fata se “casca” lucruri bune, data fiind prisma cunostintelor prin care azi privesti. esti mai bogata in spirit, nu mai saraca in timp.
    eu nu am vorbit despre cat a murit fiecare, ci despre cat ar trebui sa riste pentru a trai in lumina.

  6. ce ciudat am spus “ci despre cat ar trebui sa riste pentru a trai in lumina”…
    oare asta e un risc, de a pasi din intuneric sau penumbra in lumina ori asa ne-am fabricat noi fiirea, sa credem ca riscam morbiditatea luminii?!?!?!?

Comments are closed.