despre oameni şi poveştile lor

despre iubire şi ură

“iubirea adevărată nu moare niciodată în sufletul omului, ba îl însoţeşte şi dincolo, până în sânul nemărginirii… dar iubirea nu poate prinde rădăcină în inima mânjită de ură.” (liviu rebreanu)

acolo, în adâncul sufletelor noastre, trăiesc asemeni unor flori fragile, sentimentele noastre. ele cresc, se dezvoltă, dacă au apa, solul şi soarele potrivit şi le exprimăm prin tot ceea ce facem, prin fiecare gest, cuvânt sau zâmbet.

povesteam în urmă cu ceva vreme despre iubire şi mă aşteptasem să stârnesc atunci reacţii vehemente, vorbind pe acel ton despre cel mai important – considerat de unii – sentiment din viaţa unui om. spuneam atunci şi spun şi acum că iubirea este o relaţie unidirecţională, o dependenţă declarată şi asumată şi care, literatura ne-o demonstrează, se termină prea des prost.

focul de paie al primelor sau actualelor iubiri, cele în care credem cu tărie că ceea ce trăim astăzi este nemaivăzut şi nemaitrăit şi o să ne ţină de foame până la capătul zilelor, poate deveni o rană extrem de adâncă atunci când pretindem să ni se răspundă la fel ori când propriile noastre sentimente se diluează nemaiputând fi susţinute la aceeaşi intensitate.

de greşeala aşteptărilor în iubire nu scăpăm prea uşor pentru că acest vierme tăcut sapă adânc şi este tenace. şi atunci mă întreb: dacă iubirea nu se bazează pe reciprocitate ci este un sentiment care pur şi simplu ne aparţine nouă şi pe care alegem să îl dăruim, de ce căutăm o anume reacţie în celălalt? de ce pretindem un anume comportament care poate fi în totală contradicţie cu felul de a fi al celui pentru care am ales să ne punem inima la grătar? de ce iubirea este o luptă când ar trebui să fie o acceptare? şi de ce am inventat o mie de cuvinte care să exprime o singură emoţie, profundă, după care fugim sau de care fugim o viaţă întreagă?

spunem: mi-eşti drag, te ador, ţin la tine, mor după tine, mă topeşti, mă usuci, sunt nebun după tine şi încă şirul ar putea continua la nesfărşit până să ajungem la te iubesc. dar care ar fi scara intensităţii după care am putea ordona toate aceste cuvinte?

şi, dacă, vorba cântecului, ne este atât de greu să rostim (deşi cântecul vorbeşte despre bărbaţi) cele două cuvinte, înseamnă atunci că nu iubim? că ceea ce purtăm în suflete este doar o palidă umbră a florii? un substitut pentru pastila eficace la care, iată, nu avem acces?

mărturisesc că nu am spus niciodată te iubesc.

de pe marginea cealaltă a glastrei, reversul medaliei, ne priveşte ura. un sentiment care este nici mai mult şi nici mai puţin decât iubirea întoarsă cu roţile în sus, căruţa răsturnată. aşteptările măcinate, strivite sub talpă, jupuite de neputinţa celuilalt de a fi la fel de prezent şi la fel de intens. iubirea ca o balenă eşuată, pentru că am cerut dreptul aberant la reciprocitate. ochii de sânge ai nopţii, veninul, satârul ce striveşte zâmbetul, crocodilul uscat de soare şi de aşteptarea atacului nimicitor.

se spune că oamenii care iubesc intens, urăsc în aceeaşi măsură, iar acest sentiment, odată născut, este ca un tăvălug ce poate distruge până şi umbrele frumosului din noi.

dar, spre deosebire de sora ei geamănă, ura nu se caută şi nu se aşteaptă, nu se declară la toate răspântiile şi nu caută lumina reflectoarelor. ea nu este celebră, recunoscută şi cântată de marii poeţi, ea devine.  are aceeaşi intensitate ca şi iubirea, o anduranţă ce ar face să pălească de invidie orice constructor de maşini şi nu are nevoie de un lung şir de cuvinte care să o exprime. este de ajuns unul singur iar forţa lui poate să răstoarne pentru totdeauna cutiile ferecate ale pandorei.

ura nu are nevoie de un suflet pereche ci de un suflet victimă, pe care să îl termine, să îl desfiinţeze, să îl rupă fâşii lungi pe care să le arunce apoi în vânt. ea nu trăieşte doar un pic ci întotdeauna prea mult. şi, asemeni marilor iubiri, se termină prost.

mă tem că nu, nici pe ea nu o înţeleg.

între dragoste şi ură, pe linia fragilă ce le desparte, stă un om. priveşte în stânga, la suferinţele pe care i le poate aduce iubirea, priveşte în dreapta, la suferinţele pe care le poate provoca el însuşi, prin ura lui. ce ar trebui să aleagă?

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

17 thoughts on “despre iubire şi ură

  1. ar trebui sa caute o cale de mijloc si nu o extrema. o dragoste prea mare si o daruire la fel il consuma pe celalalt care nu vrea sau nu poate sa-ti raspunda la fel si apar frustrarile.
    despre ura nu merita sa vorbim. daca dragostea in prima faza iti da puteri sa te autodepasesti, sa faci mai mult doar ca sa dovedesti ca poti,ura consuma tot, lasa doar cenusa in urma si o viata irosita.
    frumosi bradutii winking

  2. din punctul meu de vedere ura are ceva puncte in plus la capitolul intensitate si durabilitate, din pacate… nu stiu pe cat e de adevarat ca omul uraste la fel de intens precum iubeste, dar poate fi… se zice doar, ca de la iubire pana la ura e un singur pas… desi eu n-o sa inteleg niciodata acest lucru… cum poti azi sa iubesti un om, iar maine sa-l urasti, cred ca pur si simplu aceasta n-a fost iubire…
    de fapt multi confunda acest sentiment, acesata stare a sufletului cu alte sentimente grabindu-se sa-l numeasca iubire… din acelasi motiv, socot, ca sensul cuvantului s-a compromis putin ca orisice cuvant folosit fiind in alt sens – s-a uzat… si anume din acest motiv nu am spus niciodata te iubesc… l-a conturat doar sufletul meu…
    in alta ordine de idei, iubirea este un sentiment prea deosebit, fragil, intim, neconditionat, inaltator, daca vrei, pentru a-l flutura in cuvinte gen “ţin la tine, mor după tine, mă topeşti, mă usuci, sunt nebun după tine” …
    de fapt aceste cuvinte exprima alte sentimente si stari… de aceea si este cuvantul iubire substituit prin ele…
    si desi se vorbeste atat de des despre iubire, in realitate este o pasare rar intalnita…

  3. Of, Cami! “Iubire şi ură”… La 20 de ani credeam că ştiu totul despre ele, la 30, am început să am oarece îndoieli, acum îmi dau seama cât mai am de învăţat… happy

  4. ei, ca si-n situatia rau vs bine, ura e de sorginte parazitara, nu exista fara dragoste. problema asta e ca si cea imaginata dintre femeie si barbat. nu cred in ura, nu exista ura, ci doar pierderi temporare ale starii de dragoste. alteori, cruzimea- aceea pe care o au si copii- poate fi confundata cu ura. e totusi o stare de pierdere a constiintei, nu o stare perpetua. cei care traiesc vesnic in ura, hm, in acea stare de pierdere a constiintei, sunt nefericite malformatii genetice.

    inchei cu o mai veche postare a mea:

    the handbook of two lovers

    two lovers are the very two shadows of the same daimon.

    two flowers by the lake in the mountains.

    the violin and the sound of it.

    two lovers must always be ready to confess their inner whispers to each other.

    two lovers shall be the fluorescence and phosphorescence.

    when one breaks, the other needs to leave himself be broken. they cannot exist otherwise.

    their youth together is never obsolete.

    they must live as they have children even when they have no children at all.

    when two lovers have children, they must love as they have no children at all.

    when one laughs, the other lover must enter heavens.

    two lovers must enter the heavens every day.

    two lovers must attend the show of life in order to enrich their love.

    two lovers are immortal.

    immortality longs to be two lovers.

    two lovers must have an eagle’s sense of humor.

    two lovers are in love but love cannot be in love.

    love could never have a lover.

    love alone is sad.

    two lovers must be one.

  5. Iubire şi ură. O temă prea complexă, nici o abordare nu ar fi exhaustivă.
    În câteva cuvinte, ce-mi trec acum prin căpşor, poate că mi-ar fi uşor să spun că iubirea este un act de asumare, dar nu cred totuşi că este doar atât.
    Iubeşti şi punct.
    Nu vrei să ştii de ce, nu vrei să ştii cum şi când s-a cuibărit în inima ta, acestea toate nu mai prezintă importanţă, te-ai ales cu ea, iar bunele şi relele partenerului nu cred că e complet spus că ţi le asumi, mai degrabă ele se asimilează în noi şi le consumăm cu aceeaşi sete, iar şi iar…
    E adevărat, iubirea nu pune condiţii, nu vrea un rezultat atins prin demonstraţii complicate, defapt nu vrea rezultat ci adună mulţimi de trăiri care-şi sunt sieşi suficiente.
    Iubirea e acel ceva pe care îl simţi mai intens decât l-ai putea defini.
    Ura, în schimb, este mereu motivată, alimentată de o cauză şi are un scop precis.

  6. Bănuiesc că vorbeşti despre ura care decurge dintr-o mare iubire.
    Nu sunt omul potrivit care să-ţi răspundă, iubirile mele din tinereţe s-au transformat cel mult în frumoase amintiri şi actuale amiciţii. Adică s-au vindecat, nu au urmat lungul drum al răzbunărilor din ură 😆

  7. Dar am picat în plasa unei răzbunări fără să ştiu motivul. De abia după câţiva ani am aflat că era o ură alimentată de un refuz primit din partea mea la mai ştiu eu ce vârstă adolescentină. Nici măcar n-am avut de ce să-l iert, l-am lăsat să o facă singur după ce se va maturiza comform vârstei. Încă n-a reuşit. Şi azi mă ocoleşte. 😆

  8. In adolescenta am putut iubi fara sa-mi pese ca domnul profesor mergea acasa la sotie si copii. Am putut iubi fara sa astept nimic in schimb, eram fericita ca puteam visa. Dar eram adolescenta!
    Cu trecerea timpului, cand am iubit am vrut totul, asa cum eu am dat totul. Am suferit, m-am bucurat, am iertat si am fost iertata, dar mereu am cautat raspunsul la iubirea mea. Si mereu l-am gasit.
    De urat n-am urat pe nimeni, niciodata; intr-un mare impas al iubirii, cand parea ca nimic nu ne mai leaga, singura parere de rau a fost faptul ca nu aveam un copil impreuna, o particica din cel iubit. Nici vorba sa-l fi urat.

  9. privind mai detasat as spune ca extremele – iubirea (da, si asta mi se pare o extrema!) si ura – nu pot exista decat orbitand una in jurul alteia – altfel s-ar dezechilibra.. si-ar pierde fiecare referinta..
    asa cred! winking

Comments are closed.