despre oameni şi poveştile lor

prima zăpadă

m-am trezit în zori, mai devreme decât o fac de obicei, în dimineaţa smolită, neaşteptând nimic. fără urme de vis, fără impresii de cald şi de moale, fără gânduri. o trezire curată ca o tăietură de sticlă cu precizia unui diamant mânuit de altcineva.

gesturile obişnuite îmi umplu primele minute: fac cafeaua, hrănesc pisica alintată (momentele când mă înfăşoară cu tandreţea ochilor ei verzi acceptându-mi alintul), iau caietul de însemnări, cel pe care îl port mereu cu mine şi stiloul începe să ticluiască cuvinte pe care eu le bănuiesc că stau cuminţi în mintea mea şi coboară pe trepte de sticlă, prin mâna mea dreaptă, se lichefiază şi devin cerneala potrivită, cea care se imprimă pe hârtie, ca un dans solitar al trupului argintat şi metalic, cu cap de peniţă şi pe care mâna abia îl sprijină.

nu am întotdeauna gândurile cele mai frumoase dimineaţa, nu scriu întotdeauna cel mai frumos dimineaţa, de fapt nici nu îmi propun să scriu frumos sau pentru cineva, ori pentru a demonstra ceva, o fac numai pentru mine şi, în rare momente, pentru cei asemeni mie. cei care ştiu că scrisul îmi este formă de exprimare şi atât, iar cele două ore care se scurg un răsfăţ al tăcerii. telefonul nu sună, muzica abia se aude în căşti, liniştea se târâie în jur şi se lipeşte de ochii mei, de gândurile ce devin cuvinte scrise.

liniştea mea miroase a tutun, a cafea, a hârtie şi cerneală şi a paşi de pisică.

mă opresc din scris uneori, doar ca să privesc cum se destramă noaptea la fereastra mea. şi astăzi, repetând acelaşi gest mecanic, o văd pe ea. îmi zâmbeşte în felul acela ştiut şi o cred, ca un copil, venită numai pentru mine. de sub dantelele ei întunecate scoate cu mâna înmănuşată un praf de bezele pe care le aruncă în sus, în înaltul cerului, de unde coboară apoi, zâmbete preschimbate în fulgi mari. deschid fereastra uitând că sunt în picioarele goale, că ţinuta mi-e prea subţire şi că apariţia mea ciufulită şi matinală ar puea mira. deschid fereastra ca şi cum pe mine mă deschid, să-mi ningă acolo, între coaste, pe carnea pulsând.

clipesc ca un copil, zâmbesc ca un copil, respir ca un copil în semnele de iarnă, fără să îmi pese de frig, de oameni, de ora matinală sau de răceala pe care o voi încasa.

între mine şi iarnă este o taină, este magia primului dans. şi primesc darul ei pe mâinile mele întinse şi îngheţate, chiar dacă ştiu că nu sunt singura. la alte ferestre, pe care nu le văd, sunt alţi copii deghizaţi în oameni mari pe care îi sărută iarna, pentru care ridică în aer bezele dulci. nu îmi pasă de asta. eu doar privesc zâmbetul ei topindu-se în mâna mea, sărutul ei pe care l-am aşteptat o vară întreagă.

când ultimii fulgi se sting pe pământ, zâmbetul meu are gustul primei ninsori.

vineri, 26 noiembrie, la ora şase şi ceva, a nins cu fulgi mari pe inima mea.

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

10 thoughts on “prima zăpadă

  1. pentru mine, ca niciodata (am realizat azi), iarna nu mai e o asteptare, nu mi-o mai doresc. ideea ca fulgii de nea or sa cada, nu mai e o idee apetisanta, in care numarul si dimensiunea fulgilor sunt direct proportionale cu senzatia aia de siguranta de dupa perdea, din fata caminului, de langa aragaz, invaluit in miros de placinte si sarmale.
    de fapt, mi-am dat seama ca, nici daca acum ar trebui sa vina vara, nu m-as bucura de primele ei raze. mi-am dat seama ca primavara si toamna sunt doar niste etape intermediare, niste simetrii zidite in timpul nostru, imagini amestecate intre imagini neinsufletite. or, asta, nici asta, nu ma bucura.
    mi-am dat seama ca mi-am pierdut bucuria lucrurilor mici, manat de un asa zis sentiment de intelegere suuuuperioara (zic eu), care conduce invariabil catre senzatia de futil, de obligatie, de grimasa, de incordare a muschilor , de dragoste vazuta la spectacolul celorlalti (care mie nu-mi mai aprtine).
    mi-am dat seama ca tot ceea ce am sunt sentimentele straine, de la spectacolul altora, acelora care si ei traiesc un tipar al fericirilor, nu fericirile in sine.
    sunt un gai-jin, un strain, un strain nedorit, unul dintre multii fii si amanti din lumea lui lawrence, un spectator la un spectacol trist, efemer.

  2. ce mult ma bucur pt tine! in sfarsit zapada dorita! aici a plouat si a fost mohorat, asa ca am cuibarit in pat.
    azi a fost soare si cald, cred ca totusi nu mai vine iarna pe la noi winking

  3. Foarte frumos spus… şi mie îmi e dor de zăpadă… Dar ea întârzie să vină, lăsând loc ploii mohorâte, reci.
    Merg spre casă cu umbrela în mână şi căştile în urechi, iar în aer nu pluteşte “acel ceva special” specific iernii, mirosul din apropierea Crăciunului, a zăpezii, ci doar umezeală. sad

  4. liniştea mea miroase a tutun, a cafea, a hârtie şi cerneală şi a paşi de pisică.
    awwwwwwwwwwwww……. isn”t this the perfect morninghappy ( ma rog…mai putin tutunultongue)

  5. hm, intradevar o iubesti… mult! winking si asteptarea ta, aproape dureroasa, care-ai exprimat-o ceva timp in urma, cand te sufoca-i intr-o falsa primavara dintr-un straniu sfarsit de toamna, in sfarsit si-a gasit finalul intrun cadru multasteptat…
    nu o astept cu nerabdare (iarna) – nici pe departe happy dar senzatia aceasta de mangaiere cu fulgi albi si moi care cad linistiti ca o binecuvantare peste crestet… e ceva deosebit…
    ma bucur pentru tine, pentru clipele de liniste si implinire sufleteasca, pentru gustul primei ninsori, inflorit intrun zambet frumos in inima ta…

  6. Pisica, tu chiar iubesti iarna cu copilul din tine! Adult care sa se bucure asa tare de primii fulgi inca n’am vazut…! Ferice de tine ca’ti tii copilul treaz! happy
    Pupisori!

Comments are closed.