despre oameni şi poveştile lor

dor de zăpadă

m-am trezit dimineaţă, în zori, cu un dor imens de zăpadă. am alergat la fereastră, dar promisiuni de primăvară în noiembrie mi-au umbrit genele. mă doare şi mi-e dor de zăpadă. îmi cânt cu genunchii la gură singurul cântec pe care îl ştiu şi pe care îl pot da iernii, chemând-o, ademenind-o, aşa cum odinioară femeile invocau paparudele aducătoare de ploaie. mă doare zăpada nesosită încă până în oase. mi-e dor de iarnă ca de mine însămi.

nu-mi ajung dorurile chemate între cei patru pereţi, aşa că decid la repezeală să-mi iau trupul, ţigările şi căştile şi să ies în stradă. poate că acolo, prin vuietul estompat de muzică al vieţii, incantaţiile mele, chemările mele păgâne îşi vor afla rostul. o să le audă cineva? nu cineva anume, un om care oricum nu poate aduce zăpada ci cerul.

prevăzătoare îmi îndes şapca pe ochi, înainte să ies în aerul care nu miroase a nimic, este sec. afară e soare, un soare imens, rotund ca o pâine aburită, frunze care s-au plictisit deja să mai moară, copaci din care seva s-a scurs, lăsându-i gri, bolnavi, uscaţi. şi oameni. oameni bucuroşi de căldură, printre care alunec în transă, încăpăţânându-mă să ascult muzica mea aducătoare de frig, în vreme ce merg, ca din puşcă înspre parc.

acolo este şi mai multă lumină. şi mai mulţi oameni, parcă s-ar da premii pentru cine stă mai frumos pe bancă. mai mult. mai nu ştiu cum. ochesc şi eu una, singura bancă pierdută în umbră, cerându-şi parcă iertare pentru locul nepotrivit. în căşti muzica se prelinge în surdină, în ochii mei se succed imaginile vieţii. cerul, de un albastru stins, râde la mine fără nori. doar ici şi colo câte o părere alburie, ca bucăţile de vată de zahăr scăpate din mână de câte un copil. privesc oamenii, fumez şi tac.

pe banca din stânga mea, doi copii muşcă din sandvişurile lor imense, cu multe e-uri, sub privirea unei mame autoritare. înghit cuminţi, fără cuvinte. soarele le râde printre cartofii pai şi ketchup. pe banca din cealaltă parte, două perechi de pensionari îşi povestesc cu glas tare o rudă sau cunoştinţă comună. femeile au mare spor şi glasurile cu un ton mai ridicat; simt uneori privirea lor interogativă aruncată înspre mine. da, îi aud, chiar dacă am căştile, dar nu întorc capul şi nu reţin niciun cuvânt. eu sunt cufundată în ale mele: chem zăpada.

îmi las ochii să alunece înspre trecători, înspre rondul de flori rămas doar o găleată de pământ uscat şi fără rost. de partea cealaltă a lui, doi tineri trec ţinându-se de mână. regret că nu am aparatul cu mine ca să le fac o poză. sunt frumoşi. îi las să treacă şi aştept, nu mult, să apară altcineva. tresar văzând-o pe mălina cu haina ei roşie. este o blondă reuşită (dintotdeauna mi-a plăcut de ea) pe care maternitatea o face şi mai frumoasă. i s-a copt zâmbetul. are aură de femeie care a purtat viaţă în pântece, o viaţă care îi fuge dinainte chicotind vesel. nu schiţez niciun gest, iar ele, mamă şi pui, merg în drumul lor.

de departe mai văd venind o pereche. el este înalt, foarte înalt, cu o cămaşă de culoarea fisticului. se ţin de mână. eu zâmbesc, aşteptându-i. ea, micuţă şi delicată, cu părul ca de mătase, lung până peste talie, chinezoaică, abia ajungându-i la umăr. grija lui, privirea lui, zâmbetul ei. ar fi meritat şi ei o poză.

am petrecut în parc mai bine de două ore: copii alergau vesel, mamele îi priveau, taţii împingeau cărucioarele sau cărau jucării, bunicii înfloreau de mândrie, tinerii se sărutau sau treceau grăbiţi.  o fată frumoasă, cu picioare lungi, înfipte în nişte cizme muşchetar ca de căprioară, a trecut pe lângă mine de câteva ori. un domn la costum îşi ducea în braţe, stângaci, florile pentru cea care îl aştepta.  o fată cu cizme ciorap de culoarea liliacului, a trecut şi ea, ţinând caraghios asortată pe braţ, o sacoşă transparentă în care râdeau cartofi.

mi-am aprins o ultimă ţigară şi am închis ochii. am lăsat muzica să mă găsească şi să îmi aducă aminte de o noapte de iarnă în care ningea şi eu mergeam pe stradă ascultând această melodie. lady starlight help me to find… my snow! nu mă gândesc la nimic. mi-e dor de zăpadă.

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

10 thoughts on “dor de zăpadă

  1. eu ador soarele asta neasteptat parca un cadou tarziu de toamna prelunga…nu mi-e dor de frig, zapada e frumoasa la cabana in munti…mai un ragaz scurt,nu ma satur de caldura niciodata!

  2. oare ingheata si metaforele iarna? stau oare prezervate, cuminti, intr-un cotlon langa soba, dormitand intepate de un pic de frig?
    sunt oare ca muraturile, metaforele, puse intr-un borcan cu saramura in beci? nu-s ele un pic mai picante, mai sarate, mai telurice iarna?
    hmmmm…
    happy

  3. urgent trebue sa mergi in imparatia iernii ori la munte macar, pe-o zi- doua, ca altfel e grav happy se vede ca suferi winking
    nu–mi place toamna si mai putin iarna cu zapezi murdare sau geruri iuti si viscol taios
    dar imi place cand ninge linistit cu fulgi mari si pufosi de se-mbraca copacii ca in povesti
    nu ma derangeaza zilele calde care sau instalat ca la un inceput de vara, dar ma ingrijoreaza acest timp prea cald; e straniu nustiucum…

  4. Mie nu’mi prea place iarna… hm… sunt nascuta primavara, poate de aia. Cat despre zapada, ce sa zic? o sa fie de’o sa ne saturam! Iti amintesti anul trecut cum toata lumea sa plangea ca nu mai pleaca iarna?
    Plus ca plata la intretinere cresteeeeeeee! big grin
    Te pup, pisic doritor de zapada!

  5. haide maaaaaa, zapada ca zapada, dar unde e “mos craciun cu barba alba, cu surprize in desaga”?
    sad
    propun saptamana de 3 zile- dintre care doua libere si una rezervata lui mos craciun! sa nu se mai numeasca “weekend”, ci “mos craciun’s day of the week” happy

  6. Cami, visez un Crăciun alb şi îmi place să ningă la Anul Nou, dar după Bobotează aş vrea să vină primăvara, cătinel-cătinel… happy

Comments are closed.