despre oameni şi poveştile lor

tristeţea satului

nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească’‘ cu siguranţă că recunoaşteţi, aşa încep amintirile din copilărie ale marelui nostru povestitor, ion creangă, iar descrierile satului său natal sunt amalgamuri de melancolie, de suav; simpla lectură a acestora ar putea naşte în noi dorul de sat, ca loc liniştit şi curat, ca leagăn de frumos.

zilele trecute, vreo cinci, am aşternut aici tăcerea impusă de drumuri lungi. m-am bucurat însă de splendoarea peisajelor de toamnă ce mi-a însoţit drumul şi m-am întristat la vederea satelor noastre aşternute cuminţi şi tăcute, de o parte şi de alta a drumului meu, ca nişte copii orfani şi mărunţi.

veşnicia s-a născut la sat” aşa scria lucian blaga, dar din mândria satului românesc de altă dată astăzi au mai rămas numai amintirile horelor şi văilor ce vuiau a cântec, iar pe marginea şoselelor stau ca nişte răni înnoroite potecile de pământ mâncat de ape şi frământat de paşi, ce substituie banalele trotuare.

copiii, sărman îmbrăcaţi, merg la şcoală pe şosea, ca să nu îşi murdărească încălţările, în grupuri mici, puţine, lipsiţi de bucuria pe care o văd adesea la cei din oraşul meu. pentru ei nu există ghiozdane şi penare cu spiderman, g-force, hannah montana sau barbie şi cu siguranţă că nu au nici telefoane mobile. merg tăcuţi şi atenţi la maşini, ţinându-se uneori de mână şi m-am gândit privindu-i, la viitorul lor ce pare dinainte retezat de neşansă şi de sărăcie. oricât de isteţi şi de silitori ar fi, diferenţele dintre ei şi cei de la oraş sunt de la bun început enorme, adâncite şi mai mult de lipsa de evoluţie a satului. rostul lor pare să fie, insurmontabil, implacabil, acela de a continua munca unui pământ secat de vlagă, cu unelte învechite şi animale bătrâne şi obosite. dorinţele lor, visurile lor de a se desprinde din matcă sau de a sparge monotonia se vor lovi de lipsuri, de cutume.

am privit pe drumurile mele la case şi grădini, la oamenii simpli, născuţi bătrâni, la căluţii înhămaţi la poveri prea mari. chipuri aspre, triste, peste care şi grijile trec mai apăsat, case mici şi gârbovite, cu ochiuri prea mici de geam şi din coşurile cărora iese un fum anemic, câini  ce nu mai au de ce să latre. ici şi colo, câte o casă mai răsărită, pesemne a primarului sau a celor mai reuşiţi şi câte un magazin prăpădit în care preţurile sunt mult prea mari pentru nimicurile înşirate, birtul dărăpănat la care îşi îneacă amarul bărbaţii, ori, dacă este zi de târg, aşa cum am nimerit şi eu, haine aruncate pe mese pliante şi pantofi urâţi, aşezaţi în şiruri pe pământ, la care nu se uită nimeni, toate pe marginea drumului.

doar sus, pe dealuri, bisericile albe, curate, luminoase, aduc o pată de culoare în cenuşiul tot mai înnegrit, semn că sărăcia nu ucide credinţa.

am ajuns duminică seara acasă, când noaptea îşi arunca vălurile peste munţi, regăsind locurile pe care le ştiu dintotdeana. străzile late, pline de maşini, oamenii, marile magazine, lumina, pisica mea aşteptându-mă, mesajele primite, blogul, apa fierbinte, cărţile, ceştile mele de ceai verde cu ghimbir, televizorul, muzica, telefoanele ce tac în această zi, toate aceste lucruri simple, aparent banale, ce compun lumea mea, a noastră.

şi mă întreb cum ar fi fost dacă nu le aveam pe toate acestea, ce aş fi fost dacă nu m-aş fi născut aici ci într-unul din satele uitate de lume? ce şanse aş fi avut?

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

15 thoughts on “tristeţea satului

  1. Cu toate că ai fost doar în trecere, ai văzut satul cu ochi limpezi: e chiar aşa cum l-ai descris.
    Ştiu, că sunt acolo.

  2. am ceva din amandoua, urbe si sat uitat de lume, dar singura fericire mi-o amintesc in calniste, cu apa pana la genunchi. nicio fericire nu ma leaga de urbe. doar confortul, o haina frumoasa de licra.

  3. “am privit pe drumurile mele la case şi grădini, la oamenii simpli, născuţi bătrâni, la căluţii înhămaţi la poveri prea mari(…winkingdoar sus, pe dealuri, bisericile albe, curate, luminoase, aduc o pată de culoare în cenuşiul tot mai înnegrit, semn că sărăcia nu ucide credinţa.”

    Am descoperit aici o descriere frumoasă şi un observator bun al stării de fapt. Felicitări, pisicuţo, ai ochiul format.

    Cam aşa stau lucrurile, dar până nu există termeni de comparaţie, povara nu pare povară, iar tristeţea nu pare tristeţe, e mod de viaţă aşezat în matca sufletului, iar sufletul are aceeaşi şansă indiferent de locaţie şi facilităţi. winking

    O săptămână plină de împliniri, îţi doresc!

  4. pisi, pe atunci, copilaria era alta copilarie.
    acum nu mai e la fel, cand te plimbi prin tara asta, in general, pare o perversa aplicare pentru plimbarea prin cavou.

  5. Pisica, mi-ar plăcea să stăm de vorbă pe tema asta la o cafea. Sunt prea multe de spus şi eu-s tare leneşă când vine vorba de scris! big grin
    Te pupic!

  6. happy Ai fi luptat asa cum fac multi din acei copii. Am fost intr-un sat la un cerc pedagogic si am vazut acolo copii atenti , disciplinati, cuminti si dornici de invatatura. Unii dintre ei mergeau pe jos kilometri intregi pentru a ajunge la scoala.
    Spre deosebire de cei de la oras , cu care lucrez eu, rasfatati si care au de toate, copiii de la sat stiu ca singura lor sansa de a parasi mediul acela e sa invete.

  7. chiar nu stiu ce as fi facut.. probabil eram credincios si nu injuram, bere doar duminica o data la 2 sapt, si multa munca la activ

  8. pisi, nu-i nimic, voiam sa te tachinez asa cum ciupesti o pisica happy

    bibabum, eu n-as putea sa jur ca nu violam vreo baba. chiar nu glumesc…
    si nu pentru ca as fi atras de aspectul asta (bleah!), ci pentru ca e mai mult decat probabil sad

  9. satul din morometii e dur, cu copii care nu mergeau deloc la scoala pentru ca nu aveau decat o pereche de incaltari la 3persoane, iar fetele nu aveau nevoie de scoala daca se maritau.
    e greu, dar poate copiii aia vor lupta mai mult sa aiba ceea ce ai nostri nici nu baga in seama!

  10. redsky, am copilarit intr-un sat cu o savoare sublima. un morometii cu multa lumina.
    pune un soare deasupra morometilor si perspectiva se va schimba instant…
    si, pe de alta parte, ar fi chibzuit sa stim cum simt ei, nu cum simtim noi despre ei…

  11. eu sunt un om de asfalt,crescuta la bloc. din aceasta cauza imi place preda, releva sentimente pe care eu pot, eventual, doar sa le ghicesc.
    e un fel de inteligenta si bun simt primare,care nu stiu daca s-au pastrat…

  12. red: nu, nu prea s-au pastrat. oricat a incerca sa bagi furca si sa rastorni satul imbatranit, ca sa-l faci frumos, tineretea nu e fara de batranete…
    satul romanesc e batran. iata ca “vesnicia s-a nascut la sat”s-a perimat. nici nu stiu daca a fost vreodata valabila…

  13. pisi, dezradacinare. punerea valorilor si parcursului firesc intr-un malaxor nebunesc. satul e mort, urbea e cimitir de emotii, banul e rege.

Comments are closed.