locuri din sufletul pisicii

salzburg (cuibul vulturilor)

la 17 kilometri de salzburg, pe crestele mereu înzăpezite ale munţilor, după un drum pe care, furat de peisajele ce se succed şi se întrec în frumos astfel că aproape că nu ştii când ai trecut graniţa în germania (ca o trecere dintr-un sat în celălalt) ajungi la berchtesgaden, obersalzberg.

dacă vrei să vizitezi casa lui hitler, nu încerca să afli de la localnici cum să ajungi acolo. îţi vor spune, politicos dar rece, pentru că rana pe care o poartă de prea multe decenii încă nu s-a închis, iar tu vei avea senzaţia că întrebarea ta are consistenţa unui pumn pe care nicio mânuşă de catifea nu îl poate atenua. iar pe indicator nu vei vedea numele îngerului morţii ci doar kehlsteinhaus. este numele casei construite de martin bormann deasupra lumii, la 1834 metri altitudine, şi dăruită fuhrer-ului în 1939, la aniversarea de 50 de ani.

vei începe să urci dinspre berchtesgaden pe un drum abrupt, pe coapsa împădurită a muntelui, întrebându-te dacă ai ales bine. da, este drumul cel bun şi vei recunoaşte aceasta atunci când vei ajunge la imensa parcare, plină de turişi şi chioşcuri, autocare, maşini, suveniruri amintind de casa din vârful muntelui sau de floarea de colţ ori splendoarea priveliştilor.

mai departe vei merge spre kehlsteinhaus cu autocarele special modificate, singurele ce pot urca şi coborî drumul pe o singură bandă, interzis traficului larg. plăteşti costul unui bilet şi te aşezi la coadă, în aşteptarea următorului autobuz. dacă ajungi ca şi noi, într-o zi de mai, scoate din rucsac o haină mai groasă ca să o ai la îndemână şi pregăteşte-te să primeşti darul naturii. imagini de o frumuseţe copleşitoare te vor însoţi în călătoria ta spre mai departe, mai sus.

împreună cu tine, oamenii de oriunde vor reacţiona la fel, iar cuvintele îşi pierd rostul pentru că nu pot exprima cu adevărat ce simţi.  temperatura scade şi ea, moment în care poţi să zâmbeşti spre cei care cred că acolo sus a venit vara. ajuns sus, pe platoul înalt, pune repede haina pe tine şi uită că ai lăsat în urmă un salzburg scăldat în soare. aici, pe acoperişul alpilor bavarezi, zăpada îşi mai cere drepturile, iar norii te învăluie în tăcerea lor umedă.

se fac câteva fotografii, se vorbeşte puţin, toată lumea se pregăteşte de intrarea în tunel, dar nu înainte de a te înregistra. pentru cei de acolo este importantă siguranţa ta şi de aceea vor să ştie ora la care cobori. dacă nu eşti îmbrăcat adecvat, nu prelungi vizita prea mult. big grin

intri apoi în tunelul de marmură solidă şi te îndrepţi spre liftul din alamă şi prevăzut cu oglinzi veneţiene care te va duce, 120 de metri în sus, spre destinaţia finală: inima cuibului de vulturi. în casa mare, de granit, accesul este permis turiştilor doar la salonul cu şemineul impresionant din marmură italiană, roşie, transformat în restaurant şi în holul galerie în care sunt prezentate câteva informaţii despre construcţia locului, dar şi distrugerea sa de către americani, la finele războiului. nimic despre hitler, nimic despre eva braun, cea care avea să trăiască aici o imensă aşteptare.

casa a fost reconstruită la mult timp după terminarea războiului, nu ca loc de amintire al nazismului ci pentru priveliştea spectaculoasă pe care o oferă. de fapt hitler a vizitat această casă de vacanţă de prea puţine ori.

în zilele senine ale verii se poate vedea până departe, toată valea obersalzburgului, iar în zilele în care norii se joacă cu tine, te simţi suspendat, punct minuscul pe acoperişul lumii.

la ora stabilită cobori cu regretul că timpul s-a scurs prea repede, cu bucuria că ţi-a fost dat să vezi minunea care este acest pământ, lumea noastră, de acolo din lumea vulturilor. pentru noi acesta era sfârşitul vacanţei. aveam să pornim a doua zi spre casă, purtând cu noi amintirile.

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

8 thoughts on “salzburg (cuibul vulturilor)

  1. sa fiu sincer, mereu am trecut prin austria, niciodata nu am stat. e ca minunatia aflata in ochii tai- pe care nu o vezi niciodata. prietena mea este de origini austriece si are multe rude acolo. imi dau seama de cum e austria din comportamentul ei deosebit, mereu decent, mereu discret. punctualitate, rigurozitate. ma iubeste cu tandretea unui secret. are istoria ei despre care nu vorbeste, felul ei de a fi usor majestuos, usor indragostit.
    oare asa e si austria, pisi?

  2. mi-as fi dorit sa pot vizita si eu..
    din pacate,ai dreptate,ranile nu s-au inchis inca..de cate ori l-am rugat pe prietenul meu sa vizitam ceva,indiferent ce..ce tinea de hitler,imi spunea politicos dar rece,ca nu am ce vedea si schimba diplomat subiectul..

  3. Frumoase amintiri ai, bine a zis cine a zis ca omul isi creeaza amintirile singur, daca nu, risti sa pieri intr-o mare de prezent sufocant.
    Multumesc, ca prin ochii tai de pisica, am vazut in bezna inca nepatrunsa.

  4. multumesc pisica,o particica de lume am descoperit eu,nu mare rau dar totusi..
    si mi-am umplut plamanii cu aer austriac,elvetian si nemtesc,cat sa-mi ajunga pentru o data viitoare..
    si poate daca va mai exista o data viitoare, o sa insist pe langa austriacul meu sa ma duca pe la vreun ,,cuib”.
    o zi buna.

Comments are closed.