despre mine

fum

există în viaţa noastră de ani buni. pentru unii, cu anii mai fragezi şi senini, există dintotdeauna. pentru ceilalţi, care mai ştim gustul scrisorilor îndelung aşteptate, este doar mai nou, de câţiva ani.

creează dependenţă şi este necesar. un click aici, un altul mai încolo, şi aflăm informaţiile necesare. dar le şi învăţăm?

sărim de pe o pagină pe alta, aşezaţi cuminţi în faţa monitorului. şi cărţile, aşezate cuminţi pe rafturi, plâng.

am învăţat să scriem repede, prescurtat şi alambicat şi am uitat să vorbim. ne-am făcut ID-uri care ne ţin în contact cu lumea, ne arătăm celor care vor să ne vadă cu nick-urile şi gravatarurile noastre, dar cei alături de care trăim nu ne mai cunosc.

avem bloguri şi prieteni care au la rândul lor bloguri. ne vizităm reciproc paginile, ne transmitem gânduri şi impresii, fără să ne cunoaştem, într-un ritual zilnic, pe care îl credem sincer.

avem conturi de hi5 şi facebook şi o mulţime de prieteni în lume, dar prea puţini aproape. ne povestim vieţile pe mess şi uităm, sau nu mai avem timp, să le trăim în realitate.

este bine? este rău?

dacă privesc în urmă, în zilele şi nopţile mele de blogger, amestecul de bine şi de rău ar trebui să mă sperie. nevoia de comunicare, de apartenenţă sau de identificare, nici nu mai ştiu de fapt care dintre ele şi prea puţin mai contează, m-a făcut să mă izolez uneori sau să îmi refuz bucurii simple, cum ar fi de pildă o plimbare în parc.

m-am simţit vinovată că plec în vacanţă, într-o vreme cât nici măcar nu aveam blog. am crezut în oameni. am cunoscut oameni deosebiţi, de la care am învăţat şi care mi-au dăruit timp şi suflet. am legat sau am crezut că leg firele nevăzute ale prieteniei între mine şi… nimeni. am crezut cuvintele scrise şi am uitat să rostesc cuvinte. am fost zilnic îmbrăţişată virtual, dar tot mai rar in realitate. am alergat cu emoţie la întâlniri cu aceşti găsiţi prieteni şi am plecat de acolo aproape plângând. am refuzat să merg la întâlniri cu oameni pe care îi credeam prieteni, dar sufletul şi timpul mi-au dovedit contrariul.

binele este că am cunoscut oameni.

binele este că mi-am făcut prieteni.

binele este că mi-am regăsit prietenii.

răul este că unii m-au lovit, deşi nu mă cunosc.

răul este că unii mi-au dăruit mierea otrăvită a prieteniei lor şi eu am băut-o cu încredere.

răul este că mi-am pierdut prieteni.

şi mă întreb acum, în noaptea mea târzie, ce ar trebui să fac mai departe. deja am şters din mess câteva adrese. pe contul hi5 nu am mai intrat de luni bune. ţin întotdeauna skype-ul închis. refuz tot mai des prietenii pe facebook. am restricţionat accesul unora în lumea mea virtuală. commenturile mele pe alte bloguri nu apar. sau sunt şterse.

să postez aceste gânduri?

să aştept dimineaţa şi să ies afară în căutarea verii?

să îmi sun prietenii şi să le cer iertare?

privesc cerul prin fum de ţigară şi mi-e dor de mine. de mine şi de steaua mea norocoasă. o aveam? am pierdut-o?

 

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

7 thoughts on “fum

  1. Pisico, si eu am trecut prin astea – nu mai intru pe mess (l-am si dezinstalat!), nici pe skype, pe hi5 nici nu mai tin minte de cand n-am intrat…
    Nu mai vorbesc de forumuri pe care mi-au lasat un gust foarte amar…
    Blogurile si facebook-ul mi-au mai ramas dar…
    In momentele de disperare, in atacurile mele de panica, strigatul meu mut este fara ecou – sunt inspaimantator de singura…
    Nu ma gandesc sa sterg, mi-e drag ce am acolo ca si prietenii de acolo dar…
    E o lume/viata virtuala si nu o poate inlocui pe cea reala, nu poti acoperi golurile din viata reala cu nimic de acolo…
    Scuza-ma, ar fi foarte multe de spus insa, trebuie sa recunosc, traiesc in depresie de mult prea mult timp si am obosit iar tot ceea ce se intampla in jurul meu (sinucideri, morti nemeritate, animale chinuite, ucise, etc, + tot ce se intampla pe plan socio-politic, uman in tara asta) ma doboara, le resimt ca pe niste gloante sau lovituri de pumnal…
    Esti in blogroll-ul meu si te citesc, cu placere, chiar daca tac – mi-e greu uneori si sa vorbesc, sa gandesc, daramite sa scriu, sa ma exprim… sad

  2. Seara buna, draga pisica!
    Iti inteleg trairile, iti recunosc gandurile, mi-as dori uneori sa pot sa scriu mai mult dar cuvintele fug, se ascund de mine .O imensa oboseala data de lumea asta haotica in care traiesc, un gust amar lasat de rautatea celor din jur…Ma straduiesc sa zambesc si ma agat de lucrurile simple, curate si adevarate din viata mea. Cat o sa mai rezist? Nu stiu dar nu asta ma ingrijoreaza ci faptul ca incep sa-mi pierd speranta ca intr-o zi va fi bine. Nu mai vad linia orizontului si drumul meu pare nesfarsit , inutil…Incotro ma duc, spre ce ma indrept? Cine ma asteapta dincolo? Sunt trista, pisica si mi-e greu. Iti tin pumnii si ma rog sa-ti fie bine, ma rog ca florile de cires din sufletul tau, sa nu cunoasca mucegaiul si rugina din oameni. Te imbratisez cu toate gandurile bune.
    P.S. Chiar daca nu vorbesc, eu trec pe aici. Citesc, oftez, zambesc sau nu si plec mai departe. Niciodata drumul nu e la fel, intotdeauna sunt mai bogata cu un gand.

  3. Ai dreptate sub toate aspectele. Ai făcut o analiză pertinentă a fenomenului; ştiu, fiindcă recent internetul m-a purtat până la cer, ca apoi să mă trântească la pământ…
    Totuşi, internetul, ca şi alte lucruri, nu e nici bun, nici rău, decât în funcţie de felul în care îl folosim.

  4. Ma bucur ca am ajuns la blogul tau, esti pisica mea vorbitoare si scriitoare si te citesc cu drag ,sunt de acord cu parerile tale despre net , eu n-am reusit sa-mi exprim trairile dar sunt o prietena virtuala prinsa de firele ghemelor tale .Te imbratisez virtual fireste dar cind ajung la Brasov te caut pt o cafea tete a tete ( n-am pus accentele , nu stiu cum )

  5. Cami, lumea e asa cum e. Iar senzatiile acestea de singuratate, de abandon, de nesinceritate, de timp care fuge mult prea repede, independent de noi, sunt normale cred eu. Tin de o anumita stare, de un anumit moment, de anumite probleme. Toate insa vin si pleaca. Cand si cand si eu am asemenea temeri. Ma intrebam deunazi ce e cu mine, cum de nu mai stiu sa gestionez cele 24 de ore. Cum de ajung seara sleita de puteri, cu un singur gand – sa dorm. Iar cand sa dorm, sa constat ca n-am reusit, sau am uitat sa fac o groaza de lucruri, si ma perpelesc, si n-am somn, si ma chinui. Sunt zile si zile, dar ni le putem infrumuseta sau, din contra, intrista, prin modul in care privim paharul. Iar eu, de cele mai multe ori incerc sa vad partea plina.
    Ma rog de sanatate si liniste.
    Liniste si tie iti doresc.

Comments are closed.