sunt zile în care mă dor toate cuvintele. le-aș înfășura așa, în aburii calzi ai iluziei că ploaia spală până și uitarea. și tăcerea. și frângerea. sunt zile în care mă dor tăcerile. în ascunzișul lor de ploi, tristețile sunt aidoma șerpilor legați de glezne: crezi că dorm, dar e de-ajuns o mișcare pentru ca ele, tristețile, să-și înfigă iar colții adânci în suflet. zile care dor. de-o vreme parcă sunt mai multe decât celelalte, acelea în care respiri și zâmbești cu tot sufletul, atins de-o bucurie mare, mare și atât de fragilă. baloane de săpun. uneori peste aceste zile care dor aș vrea săRead More →

tu mă legi de fiecare dată, frânghie nouă peste mijloc îmi pui, nod peste nod, peste ochii căprui, zâmbet petrecut peste faţă. tu mă aduci prin poarta înaltă bolţi peste bolţi ridicând, atunci când lumina gemând din ochi se înalţă. tu mă pierzi şi mă uiţi nopţii când treci luminând peste frânghii, îmi tremură drumul şi genunchii cad zarurile sorţii. tu ridici împotriva nopţii poduri legând fire de nisip peste ape curgând noduri peste şoapte om din noduri. şi frânghii şi sorţi şi scări coborând în fântână numai noapte rămână, atunci când călugării plâng în lumină.   byRead More →

deși mă pot mândri cu cele cinci generații numărate de brașoveni din care mă trag, prima mea întâlnire cu abația franciscană s-a petrecut abia cu vreo douăzeci de ani în urmă, într-o iarnă. de fapt acel moment a fost primul în care am văzut pentru prima oară în viața mea, în carne și oase, niște călugăr franciscani. și era mirabil faptul că înaintea mea se ițiseră din zăpezi vreo patru oameni în rasele lor cafenii, încinse cu sfoară. mai mirabil de-atât, purtau sandale în picioarele goale, în ciuda zăpezii și a frigului. și-atunci, pe sub fulgi de zăpadă și mirare mi-am promis că am săRead More →

aşteaptă-mă puţin, poate-am să vin ori, poate-ţi sunt fum de cuvânt, tăcere în fereastră aşteptând carne în cruce la răscruce pe cer tăcând. aşteaptă-mă puţin, în noaptea deasă ca o ceaţă şi pe sub glastră am să revin ori, poate-ţi sunt nălucă înmuind cu vânt carnea în cruce, la răscruce, pe cer tăcând.     byRead More →

la doi pași de căldarea de lumină a orașului în care trăiesc se află un loc pe care eu l-am numit de la bun început, fără teama de vorbe mari căci exprimă de fapt un adevăr: un colț de rai. maggie’s ranch, ferma americană din glăjăria râșnovului, un loc de trăit, de iubit, de călătorit, așa cum și oamenii locului spun în sloganul lor- live. love. ride – un loc în care frumusețea naturii este îmbogățită firesc de o imensă, copleșitoare dragoste față de cai și oameni și de grija față de ceea ce ne înconjoară. mi-a fost dat să cunosc maggie’s ranch și oamenii care auRead More →

de ți-aș putea deschide, cu vorbele-ți perene, tăcerea și cuvântul, uitarea și legarea, un cerc de-oțel și-o iască, alunecând prin vene, eliberând din toate mirarea și plecarea de ți-aș putea aduce din perle de cuvânt, pe-a virgulei răscruce, sonetul ăst, pe fugă, copertă de iluzii, tăcere de mormânt, și acolade triste, atât suntem, pe fugă de ți-aș putea întoarce al lanțului și-al ierbii biet rost ca de rugină, cu ochiul la trecut, din plânsul tău se-adapă în șoapta nopții cerbii. din carnea ta se-nfruptă durerea la apus. în fond suntem uitarea cu aripi oarbe, slute, și, poate, întâmplarea că inimile bat. în original, versurile auRead More →

pe-urzeala destrămată a tăcerii, într-un orgoliu de amurg, spre violet, trecea incompatibil un profet sub giulgiu-i alb, strivind cuvinte, ţesute-ntr-un război olog în care, luciu stins, de aventură, se oglindise-n vechi legende penelopa în aşteptarea ei neţărmuit albastră, dor de nevastă, dor de piatră, cu tâmple argintii de-acum ca un recviem mut al vremurilor de iubire stinse, roşind palatele obrajilor sub văl cu amintirea lor fierbinte. – ce-i mult? ce-i mic? se întreba şoptind profetul în barba lungă, fremătând, sub marş fierbinte dinspre vânt, când pietrele-cuvinte rătăceau ca florile uitate pe afet. – ce-i un poet?   byRead More →

o sută de ani, numărați pe clipe, pe lacrimi, pe două războaie și pe multe, enorm de multe zbateri, alergări, tristeți. o sută de zâmbete. o sută de ani încap, calculate așa, la prima ochire, 5200 de săptămâni sau 365000 de zile și cine mai știe câte minute. astăzi, la începutul săptămânii în care bunica mea va împlini o sută de ani. îmi pun tâmplele în palme și mă gândesc la ea, la copilăria mea, la toți anii aceștia care au trecut ca o respirație, în goană. și dacă scriu, o fac pentru a-mi aminti peste timp de această emoție, o fac pentru a păstraRead More →

– eu nu am fost niciodată la madrid! zâmbetul ei semăna cu o cireaşă coaptă, desenată de vechii mauri pe un chip în care mai persista acel amestec infailibil de copil şi de femeie şi pe care el, zâmbetul, putea fi orice: un sărut, o tăcere, o şoaptă. – hai în casă şi lasă visele deoparte puţin! – vocea lui era rugătoare şi caldă ca un sărut- o să vină ploaia… ea întoarse o privire în care plutea un miros de lemn ars şi  amurg, dar nu se clinti. pentru o clipă zâmbetul ei semăna cu o promisiune, una din acelea care rămâne ancorată în suflet,Read More →

se spune adesea că floarea lui Isus este trandafirul, cel numit în ebraică shosana (cântarea cântărilor) iar în cartea lui solomon “eu sunt trandafirul lui sharon şi crinul din vale” găsim denumirea care a creat adesea confuzii, căci floarea de crin, cea a regilor, simbol al paştelui catolic este atribuită Fecioarei Maria, crinul fiind considerat un simbol al purităţii. un crin alb şi frumos ce depăşeşte în strălucire şi puritate tot ce îl înconjoară este descrierea lui Iisus în vechile scrieri sfinte, iar plinius spunea că imaginea acestei flori ce îşi poartă cupola plecată arată măreţia Fiului lui Dumnezeu, măreţia smereniei Sale, căci el nuRead More →

umbrele coborau iute pe pământ sfinţind locul uscat, aspru, pe care de multă vreme nici iarba, nici floarea… numai piatra îl contura. umbrele sunt ca nişte pelerine mi-ai spus, priveşte-le cum se înfăşoară şi cum se desfac în vânt de parcă ar zbura, s-ar lăsa duse aidoma zmeului eliberat de frânghia nopţii. mirosea între noi a vremuri de aur şi a piper, a tufe de rozmarin seduse de arşiţă şi a întâmplări care ne duseseră în bărcuţele lor fragile atât de departe. ai putea să uiţi? mirosea a arhangheli cu flori pe tâmple şi a carne dezvelită sfios în lumina ireală, a ochi flămânzi şiRead More →

pe cerul slut, cioplit în cruce, vagi anotimpuri ard adeseori, e-o vreme numai bună ca să mori îmi spui acum, când noaptea duce uitările în goana lor ciobită, minciunile acestui timp nătâng, coboară iar a moarte pe pământ, lacrima ta în vers strivită. și te privesc, de veghe ți-s tăcută cum aperi iar, cu inima-ți lovită, un suflet stins, o moarte prea grăbită cu care te-ai luptat zadarnic, ciută ți-e sufletul cernit și plin de-un urlet, și lacrimi grele ard la tine-n gând, e-atâta moarte parcă fumegând sub jarul inutil al unui plânset. tu încă te întrebi de unde vina și unde-i nenorocul scris înRead More →

prince: 7 iunie 1958- 21 aprilie 2016. pentru mulți dintre noi, vestea că prince s-a dus și el la stele, să le ademenească cu muzica lui, a căzut ieri din senin. pentru mulți, prince este un necunoscut, știu. și, cu toate acestea, probabil că în zilele ce vin, așa cum a fost și în cazul lui whitney houston ori michael jackson, ca să dăm numai două exemple ale muzicii, ne vom trezi cu valuri de fani înlăcrimați brusc și dintr-o dată.  ca și atunci când whitney s-a stins, singură într-o cameră de hotel, și prince s-a dus la stele de unul singur, în casa lui. preaRead More →

mă port ades în viața asta rece, fără să văd, fără s-aud cum trece, cu pașii-i rari, timpul petrece, picură somnul. mă duc cu gând spre amintiri trecute, închis e sipetul, zilele-s duse, degeaba caut fericiri apuse, picură somnul. și mai tresar pierdut prin amintire, luciri de vânt, poate-o sclipire din vechi hrisoave, semne din iubire, picură somnul. mă port ades în viața asta rece și mai tresar pierdut în amintire, mă duc cu gândul spre iubiri trecute, picură somnul.   promisiune de scriere în metru antic. cine ridică mănușa? … picură somnul… byRead More →